Ce se va întîmpla dacă va fi într-un fel sau în altul?

Vom merge undeva? Se va întîmpla ceva benefic pentru fotbalul românesc?

Hai să fim serioși. Sîntem pe nicăieri. Iar povestea asta cu titlul la fotbal începe să semene cu titlul la baschet, de exemplu. Îl cîștigi, îl notezi în agendă, și gata. Oricum nu se întîmplă nimic mai apoi.

PS

Sper că ați observat cum se joacă în România. În fiecare zi. De parcă am avea vreo treabă. De parcă am merge la campionate mondiale sau europene și trebuie să ne încadrăm în vreun program. Unde ne grăbim? Cine ne așteaptă?

Poate doar selecționerul României să se bucure de terminarea campionatului. Asta nu înseamnă că noi, ceilalți, vom înțelege bucuria sa.

Nu este deloc o glumiţă ori o găselniţă gazetărească, dar pe cuvânt de nu ceea ce se întâmplă la Dinamo din decembrie ’89 încoace seamănă până la identificare cu ceea ce se petrecea şi înainte de amintita dată, numai că de data asta cu o doză de insolenţă şi ostentaţie care inainte nu erau îngăduite.

De fapt, Dinamo, în aceşti aproape 23 de ani de ATUNCI, a parcurs cam acelaşi itinerariu precum România noastră de la amintita răscruce până mai încoa. Dovezi? OK!

Poate că n­-ar fi chiar de bonton, ba chiar superfluu până la un injust şi imoral derizoriu să amintim de tătucul acestui club, Nicolae Badea-Dincă, aşa cum se numea “în acte” pe timpul acela şi cum semna inclusiv articolele omagiale din publicaţiile acelor vremuri (n.m. de exemplu almanahul “Scânteia Tineretului ’86) în care omagia şi hiperboliza contribuţia Elenei Ceauşescu la avântul ciberneticii româneşti.

Când a fost apogeul onestităţii acestui om? Înainte de ’90 când şi-a adăugat în buletin şi numele terifiantului său socru, poreclit şi “Te-leagă” ori apoi, când a renunţat la acesta?

De acord, nu mai trăim în acei demenţi ani, nimeni nu trebuie judecat din cauza eventualelor erori comise de membri ai familiei personale ori de ai soţiei. Ar fi injust, imoral, amoral, umoral, la un nivel aproape medieval, mai ales ţinând cont că Badea e unul dintre cei mai prosperi oameni de afaceri din Romania, ale cărui principale firme, Computerland si KFC, sunt printre cele mai profitabile din ţară. Ca doar prin astea se afla in top 100 sau chiar 50!

Atunci, atunci ce i-o mai fi trebuind Dinamo, un biet butic la nivelul afacerilor lui, ca un fel de Mic.ro pentru Patriciu, dar exact la nivelul ăsta! E târziu, are şi el o vârstă, un respect de sine care, cicătelea, nu i-ar mai permite să-şi risipească bani, timp şi eventuali nervi pentru o echipă capie (căpiată, mai bine zis).

Dar el insistă, insistă, insistă, bagă bine de seamă că Dinamo ăsta e gluma proasta a campionatului de multă vreme, nu-şi face probleme, e detaşat şi mereu calm, mai ales atunci, în general în week-end, când e agăţat telefonic de către un frivol post tv de sport şi felaţii nocturne, unde mărturiseşte oedipic şi cu ton de curtezană sedusă neprincipial  ceva în genul: “E regretabil, vom lua măsuri, vom analiza, aşa nu se mai poate, voi vorbi personal…”.

Iar asta de vreo 15 ani! Răstimp în care Steaua a fost de vreo trei ori în Liga asta a Campionilor, CFR Cluj de două, pregătindu-se de următoarea, Oţelul Galaţi o dată, iar Unirea Urziceni atunci şi bine.

E mult, e puţin? E!!

De atâta amar de vreme Dinamo îşi înseriază eşecuri de toate soiurile, jenante, debile, strigătoare la cer, inexplicabile, dubioase chiar; acţionarii – mulţi dintre ei foşti şmenari, bişniţari, securişti făloşi, cominternişti zeloşi – se gâtuie (sau, cel puţin lasă impresia) între ei, se beştelesc ca la uşa ProRapidului, se acuză de cele mai pidosnice grozăvii, vin şi pleacă după ce au băgat bani şi şi i-au scos cu surplus, în ciuda faptului că echipa n-a mai dibuit un trofeaş, iar toate acestea fără a şubrezi vreun dram din solemnitatea stearpă a lui Badea ori a apologetului său de serviciu, Cornel Dinu, marele exeget al dinamovismului şi cam singura verigă vizibilă dintre echipa din anii comunismului şi cea de acum.

Şi, revenind la ce spuneam despre Dinamo de dinainte de ’90 şi de conducătorii ei, îndeosebi de aceştia, ei, odioşii acelor scârboase vremuri, de nimic nu s-au dat în delături pe atunci: au blătuit, au şantajat, au cumpărat, au ameninţat, au arestat, poate au şi schingiuit, au făcut tot ce le-a stat în hidoasele apucături, orice, orice, numai ca Dinamo să câştige. Dar măcar au făcut-o pentru propria echipă, nu contra ei! E şi ăsta un soi de decenţă, cât de cât…

Doamne, cît îmi e de dor de întîlnirile cu el. Eram într-o vreme vecini și ne întîlneam în față la Croco. Ieșea la mici cumpărături. Și stăteam acolo, la o cafea, tregeam o bîrfă. Fuma în ultima vreme niște țigări negre, nu știu cum le spune. Își aprindea una și apoi vorbeam.

-No, Ovi, ce mai știi de ăștia? Care-i treaba?

Ăștia erau cei de la U Cluj.

-Îl știu pe țînțaru ăla, l-am avut la juniori, nu-i rău, mai zicea despre unul dintre fotbaliștii mai tineri. Numa no, fotbalu îi și cu “mielu”, nu numai cu fuga, mai trebuie să lucreze. Nu se mai face individualizare, numa cu tactica nu merge. Tre lucrat cu fiecare în parte, cu răbdare. Și la psihic. Să moară pe teren, să lupte pînă în ultimu minut…

Îl mai întrebam ce face. Îmi spunea că e pe la nu știu ce școală, că e greu, dar că face munca tot așa, cu pasiune.

-No, te las, că mă așteaptă nevasta cu plasa, zicea Nini la despărțire.

Și mă uitam după el, îmi plăcea mersul lui. Așa, legănat și oarecum grăbit, de ai fi zis că întîrzie mereu la vreo întîlnire importantă.

Îmi aminteam întotdeauna că omul ăsta jucase pe Wembley, că jucase cu Olanda lui Neeskens și Cruyff, că îl ținuse om la om pe Bobby Charlton. Întotdeauna cînd îl vedeam aveam sentimentul acesta, că mă întîlnesc un unul care fusese în fotbalul mare. În fotbalul copilăriei mele cînd colecționam abțibilduri cu marii fotbaliști ai lumii. Iar el, Dan Anca, născut în Turda, dăduse mîna cu ei.

Spre bucuria mea am împărțit și vestiarul în Sala Sporturilor timp de vreo 15 ani, la meciurile noastre amicale. Și chiar jucam în aceeași echipă. Și chiar era unul dintre cei care mă certa că nu alerg destul. Dar nu mă puteam supăra niciodată pe el. Cînd ne echipam și vedeam cu cîtă meticulozitate își pune bandajele pentru a-și proteja picioarele pline de urmele luptelor trecute din teren, cînd vedeam cum aleargă tot meciul și cum se bate pentru fiecare minge, parcă vedeam unul dintre documentarele acelea pe pe canalele internaționale de sport dedicate marilor campioni.

Și Dan Anca a fost un mare campion. Culmea, la un club care nu a cîștigat niciodată campionate. Dar care a avut întotdeauna campioni.

PS

Dan Anca (1947-2005) a fost un fotbalist care a jucat doar pentru Universitatea Cluj, avînd 318 meciuri în Divizia A. A jucat pentru naționala României în celebrul meci de pe Wembley, cu Anglia, în 1969.

Maradona, Barcelona. Doi ani în echipă cu Schuster, Carrasco, Pichi Alonso, Migueli, Alexanco. O Cupă a Spaniei, una a Ligii și o Supercupă a Spaniei câștigate. Argentinianul reușește să se impună, dar certurile sale constante cu Nunez, președintele clubului, îl determină să plece. Rămâne antologică bătăia dintre jucătorii Barcelonei și cei de la Athletic Bilbao, una la care Maradona a luat parte din plin.

Maradona, Napoli. Cuplul perfect. În șapte ani Diego strălucește, cucerește două titluri de campion al Italiei, Cupa şi Supercupa Italiei, Cupa UEFA, și devine fotbalistul numărul 1 al planetei. Printre coechipierii săi s-au numărat Ciro Ferrara, de Napoli, Carnevale, Careca, Alemao sau Zola. Încep problemele cu drogurile, clubul îl amendează cu 70.000 de dolari pentru că nu se prezintă la antrenamente. Planează asupra lui suspiciuni legate de colaborare cu Mafia.

Maradona, Argentina. Naționala este și ea un succes pentru Diego. Un titlu de campioană mondială în 1986 și altul de vicecampioană în 1990. Alături de Batista, Ruggeri, Burruchaga, Passarella, Valdano, Maradona triumfă. Momentul de cumpănă a fost în sferturi, atunci când Diego înscrie cu mâna un gol împotriva Angliei. “Mâna lui Dumnezeu”, cum a numit faza ulterior.

De asemenea, Maradona are două titluri de Cel mai bun jucător sud-american și trofeul de Cel mai bun jucător al CM din 1986.

Messi, Barcelona. Cinci Ligi câștigate, o Cupă a Spaniei, cinci Supercupe, trei Ligi ale Campionilor, două Supercupe ale Europei și alte două Campionate Mondiale ale cluburilor. Coechipier cu Puyol, D. Alves, Ronaldinho, Henry, Iniesta, Xavi, D. Villa, Eto’o, Deco.

Messi, Argentina. În afară de o medalie de aur la Jocurile Olimpice din 2008, Leo nu are nici o performanță notabilă la echipa naționlă. Dar, la 24 de ani, mai are, în mod normal, două campionate mondiale unde ar putea străluci. Însă, deocamdată, acesta este minusul pe care-l scot în evidență cei ce spun că Maradona e mai mare decît Messi. Lângă Tevez, Di Maria, Aguero, Mascherano, J. Zanetti, Milito, Pastore, Messi n-a reușit decât să ajungă în sferturile de finală ale CM 2010. Mulți spun că Argentina s-a oprit acolo pentru că a fost antrenată chiar de Maradona.

La nivel individual, Messi are deja trei Baloane de Aur, trofeu decernat celui mai bun jucător al lumii.

Cifre, statistici. Reci ca marmura cavourilor. Pentru fanii Maradona, ce a realizat el cu Napoli, ducând o echipă care termina pe locul opt în primul său sezon în Italia până la câștigarea a două titluri, e de domeniul fantasticului. Mai mult, în cinci din cei șapte ani petrecuți în Cizmă, Maradona a fost golgeterul echipei. 16 goluri a marcat cel mai mult într-un sezon de Serie A. Într-o vreme în care doar Platini mai strălucea, și nu pentru multă vreme, Diego a fost, pentru napoletani, un fenomen social, în primul rând. Orașul era sub controlul Mafiei, iar oamenii aveau nevoie de un om care să-i ajute să spere. Să le arate că se poate câștiga. Să opună rezistență cu ajutorul cuiva, a ceva. Adică Maradona, fotbal. Iar Diego nu i-a dezamăgit deloc pe plan fotbalistic. I-a mobilizat pe cei din jurul său, s-a înscăunat șef al bandei, pentru că, înainte de toate, Napoli era o bandă de muncitori, unde Alemao măsura și tăia, iar Careca lipea tot ce era de lipit de plasele porților adverse. Iar Diego era inginerul de pe șantier, care nu ezita să-și dea jos costumul pentru a oferi o mână de ajutor. Iar în cazul lui, asta însemna ceva ieșit din comun. Statura colosală de care se bucură și astăzi Maradona este grație, pe lângă talentul său uriaș, și pasiunii enorme pe care o poate dezvolta un oraș ca Napoli. San Paolo era Vezuviul, iar Maradona un uriaș nor de cenușă care ajungea peste tot în lume. Văzut întotdeauna ca un salvator. Ridicat la rang de semizeu.

La națională însă, Diego a avut jucători excelenți lângă el. Performanțele Argentinei se datorează și antrenorului Bilardo, ca și lui Valdano, Burruchaga, Ruggeri și ceilalți. Dar, fără îndoială, catalizatorul a fost Maradona.

Messi are mai multe probleme în acest „duel” virtual. Prima este Barcelona. Mai corect, coechipierii argentinianului. Ronaldinho, Henry, Xavi, Iniesta, D. Alves sau Alexis Sanchez sunt atât de buni încât e mult mai ușor pentru Leo decât pentru Diego. Perfect de acord. Numai că Messi are mai multe Ligi ale Campionilor câștigate, trei la număr, decât are Maradona campionate cu Napoli! Are cinci titluri până la 24 de ani! Are, acum, 39 de goluri marcate în campionat, și 61 în toate competițiile. A fost deja de 3 ori cel mai bun fotbalist al lumii. În plus, trebuie să ne gândim când e mai ușor să strălucești. În clipa în care ești un bec extrem de puternic într-o casă slab luminată sau când stai lângă stele?

Eșecul lui Messi la națională are legătură cu numele lui Maradona. Pentru că acesta a condus “pumele” la CM din 2010. Cu un tehnician ca Bilardo, avut de Diego, poate ca randamentul lui Leo ar crește. Dar dincolo de toate acestea, e evident ca influența lui Maradona a fost hotărâtoare în triumful de pe vremuri al Argentinei. Pentru că era capabil de goluri magnifice, precum cel marcat cu piciorul, din partida cu Anglia.

O altă problemă a lui Messi este dezvoltarea mass-mediei. Asaltați continuu de goluri ieșite din comun, de meciuri excelente, de imagini cu jucători extraordinari, începem să considerăm cu adevărat fantastice din ce în ce mai puține reușite din fotbal. Să nu uităm că de la Maradona la Messi s-au perindat prin fața noastră fotbaliști ca Romario, Ronaldinho, Ronaldo, Zidane, Figo, Zico sau Rivaldo. Dacă și până la Maradona fuseseră jucători extrem de talentați, de la el încoace am avut și mai mulți. Și, totuși, Messi iese din orice tipar. Chiar și când este comparat cu Cristiano Ronaldo, un fotbalist ale cărui fente ar fi năucit lumea fotbalistică a anilor ’80 -‘90.

În favoarea lui Leo sunt vremurile. E ca și când ai compara un Ferrari de atunci cu unul de acum. Ambele printre cele mai bune mașini ale timpurilor lor, dar, într-o competiție directă, modelul mai nou câștigă mereu. Ce reușea să facă Maradona la nivelul tactic de atunci, în viteza și spațiul anilor ’80, nu cred dacă ar mai fi putut astăzi. De fapt, sunt convins că Maradona ar rămâne un uriaș, dar nu ar fi un titan. Pe când Leo se poate descurca în fracțiuni de secundă. Ca și când ar fi pe un pod care se năruie sub el, Messi reușește de cele mai multe ori să ajungă teafăr la capătul acestuia.

Dacă Messi ar avea măcar 50% din carisma, defectele și nebunia lui Diego, ar fi fost deja considerat cel mai bun jucător al lumii. Și asta pentru că oamenii, atunci când au un idol, nu vor să se ridice la înalțimea calității sale umane, ci doar să-și justifice minusurile. Nu vor să să fie obligați să devină mai buni, ci doar vor să creadă că, având aceleași defecte, n-au avut noroc de talent. Că, în definitiv, idolii lor nu sunt mai buni uman decât ei, ci doar înzestrați cu mai mult har.

Am lăsat la urmă faptul că Maradona începuse să se drogheze încă de dinaintea plecării de la Barcelona. Nu știu, și nici nu contează, dacă, și în ce mod, cocaina afectează prestațiile fotbalistice. N-am vrut să pun omul Messi lângă omul Maradona pentru că ar fi hilar și, poate, fără relevanță. Însă ceea ce știu este faptul că, acum, Messi are 61 de goluri marcate în acest sezon, dintre care 39 într-un campionat în care s-au jucat 32 de etape din 38. La primul titlu al celor de la Napoli, toată echipa a marcat 41 de goluri în 30 de meciuri. Adică, cel mai probabil, mai puține decât va avea Messi la sfârșit de Primera Division.

Articol apărut şi pe Football Fabulous.

Foto: guardian.co.uk

Chelsea Londra a rămas ultima dintre marile echipe engleze cu o arenă învechită. Bătrânul Stamford Bridge este depăşit de vremuri, nu aduce venituri comparabile cu ale adversarilor iar eventualele lucrări de modernizare, scumpe altfel, nu ar rezolva problema. Rusul Abramovici a decis să remedieze problema. Vrea să cumpere un complex istoric din capitala Angliei şi să-l transforme în noul reper al echipei dar şi într-un punct de atracţie pentru toţi londonezii.

Battersea Power Station se află pe malul stâng al Tamisei, în cartierul cu acelaşi nume. Centrala electrică pe cărbuni a existat în peisaj din 1930 şi până în 1983, iar de atunci a fost scoasă din funcţiune. Cele 4 coşuri de evacuare a fumului au marcat imaginea Londrei şi au intrat în cultura populară. Aici s-au turnat filme, precum Meaning of  Life sau The Dark Knight dar cea mai puternică imagine este cea cu purcelul zburător de pe albumul Animals al celor de la Pink Floyd.

Chelsea a intenţionat să cumpere locaţia încă din 2008 dar planurile clubului au fost respinse. Acum, Battersea Power Station a fost scoasă la vânzare cu 500 de milioane de lire ca preţ de pornire, iar Abramovici este principalul favorit în cursa pentru câştigarea licitaţiei.

Proiectul lui Chelsea prevede ca centrala să fie conservată cu tot cu cele patru turnuri, iar în jurul ei să fie dezvoltat un complex gigant care să includă şi noul stadion de 60.000 de locuri.

Despre costurile investiţiei putem doar să intuim dimensiunea: proiectul foştilor proprietari era cotat la 5,5 miliarde de lire sterline.

* articol preluat de pe istoriafotbalului.com

Este Mercedesul ideilor proaste, dacă ar fi să redevenim serioși.

Numai noi, românii, putem judeca în acești termeni. Adică arbitrii noștri sînt slabi, de aceea ne trebuie arbitri străini, așa-i?

Ok, și atunci ce relevanță are și oare pentru cine ar putea avea vreo relevanță faptul că observatorii români le pun ăstora, străinilor, nota 4 sau 10? Ce se va întîmpla, îi va da cineva afară din țara lor sau îi vor promova la Champions League după ce un observator român le va aprecia prestația?

Mai degrabă mi se pare timp pierdut și probabil și bani pierduți.

Experimentul celor din fotbalul românesc ține de ridicol.

PS

Povestea aceasta mi-a amintit de o alta, de acum cîteva luni. La Călimănești-Căciulata a avut loc o întîlnirea organizată de către Comisia Centrală a Arbitrilor, în scopul perfecționării. Atunci într-una dintre zile au fost chemați arbitrii de centru și într-o altă zi asistenții, deși ei formează, în principiu, o brigadă, sînt un tot unitar.

Probabil că la încheierea cursurilor de perfecționare s-au sunat unii pe alții ca să afle ce s-a discutat.

Iarăşi, dacă aş fi Cristi Borcea aş face ceva, mult, pe anii de şcoală ai acelor doctori şi le-aş demonstra, la cotele mele, că poţi fi şi alături de fotbal, recte de Dinamo, dar şi lipsit de emoţiile, de stresul care am înţeles că ar face atât de greu unor inimi. Păi dacă mai rămâneam eu cardiacul de pe vremuri şi nu eram recent operat pe cord, credeţi că nu înebuneam la inimă când ne-au bătut ăştia dela Petrolul la noi în “Groapă”? Ca să nu mai vorbesc de victoria celor de la Sportul pe terenul nostru din Ştefan cel Mare, la care chiar am zâmbit şi nu m-am strofocat deloc, ca să nu-mi dăuneze la cealaltă inimă!

Jean Pădureanu e cardiac şi umblă cu pastiele după el de când îl ştiu. Păi ce-ar fi însemnat ca pe Lordul, pe vremuri, să-l ia tensiunea la inimă când se nimerea să ne conducă la pauză, de trebuia să muncească toată apărarea lui şi atacul nostru ca să întoarcem rezultatul şi să-l aducem pe bietul nea Jean între 12 cu 3 şi 10 cu 8 şi să-l scutim astfel pe doctorul Mureşan să mai vină din Gruia până la Bistriţa cu dipiridamolul la portjartier.

Emoţiile, v-o spune Borcea, sunt cele mai nocive afecte, la care e bine să renunţăm, mai ales când nu sunt nici necesare, nici productive. Am şi eu o vârstă! Vreţi să ajung ca nea Mircea Lucescu, idolul pubertăţii mele cardiace, cel care prin 99, după un meci câştigat cu Reşiţa, parcă, de Rapidul ăla al lui, se lamenta pe umărul unui amic comun: “Am cei mai tâmpiţi jucători din lumea asta! Până şi minutul înscrierii golului era stabilit, iar ei marchează abia în prelungiri, ca să mă facă iar de rahat”. (Strict autentic!) Vedeţi?

Atunci ce-oţi vrea, să deraiez şi eu ca nea Mircea, să ajung sub tramvai ca Nicolae Babiş-Boiai, ăla de care-mi vorbea nea Mister Dinu?

S-avem rezon! În primul rând că eu, Cristi Borcea, nu pariez, în al doilea că nu-mi plac jocurile de pariuri, în al treilea că cu cred că pariurile e nocive, al patrulea că nu cred că parierea la pariuri ar fi ceva nasol şi oricum fac pariu că de aici de la mine din Miami nu se pariază pe pariurile din România. Pe pariu?

Coca-Cola este un partener de maraton al Jocurilor Olimpice şi cu ocazia competiţiei de la Londra a lansat campania “Move To The Beat”, cun spoturi publicitare de rigoare. Mai lipsesc companiile de tutun şi produse tabagice, dar cu siguranţă din marile intersecţii ale Londrei nu vor zâmbi babe ştirbe cu cancer pulmonar sau copii din India care te învaţă de la cinci ani cum se fac rotocoale de fum în formă de cercuri olimpice. În aceste condiţii, ce rost mai are lupta anti doping, un nurofen este cu mult mai puţin grav decât cele enumerate mai sus dacă e să ne luăm după toate studiile din lume? Dar, în cele din umră, important e să participi, nu-i aşa?

Iar apoi a venit Realul lui Hugo Sanchez şi al lui Butragueno (pe care, către finalul carierei lor la Real, i-a mai prins şi Hagi). Mai târziu, Raul. În toată această perioadă, Barcelona a rămas doar echipa pe care Steaua a învins-o în finala Cupei Campionilor. Realul era, încă de atunci, undeva printre stele, sinonimă cu prăbuşirile printre adversari ale lui Santillana şi Butragueno, şi cu salturile ireale ale lui Hugo Sanchez de după fiecare reuşită. Spre deosebire de Barca, o echipă accesibilă şi amărăştenilor din Est. Cum spuneam, n-am ce face: între Barca şi Real, Real va rămâne mereu pe primul loc în opţiunile mele. Mă rog, nostalgia firului de cupru care transforma în antenă panoul de peste drumul naţional…

Astfel, nu e de mirare că am căutat mereu nod în papură ascensiunii trupei lui Guardiola. Care prea aduce a scenariu hollywoodian de succes. Messi și ai lui sunt băieții prea-prea buni. Prea de manual. Prea e Messi copilul cuminte, în comparație cu nebunaticul CR7, care ba mai schimbă o mașină de curse, ba o blondă ori o brunetă. Iar Guardiola prea e monument de bun-simț în comparație cu Ferguson care mai aruncă cu gheata după vedetele lui prin vestiare ca să nu mai vorbim de indolentul Mourinhno, pentru care ”restul lumii” există doar pentru a-l aclama pe el – magnificul ”The One”. Lezmajestate s-a chemat toată această dominație a perfecțiunii din ultimii ani a Barcei. Care trebuia, la un moment dat, pedepsită.

Și a fost, cu vârf și îndesat sâmbătă seara. Când Guardiola a produs și ultima sfidare, aruncându-l în luptă pe Cristian Tello. Cum ar veni, mat cu pionul. Sau cel mult, cu nebunul. Dar nu i s-a arătat, Tello fiind marea deazamăgire (”mână moartă”) în ciuda contribuției întâmplătoare la golul care, preț de trei minute, a reînviat speranțele catalane. Tello a fost semnul că a Guardiola a mers prea departe. Mult peste limitele admise ale unui fotbal care, în urmă cu trei decenii, îi ținea în luptă pe Santillana, Butragueno ori Hugo Sanchez până către 40 de ani. Zeu sau ne-zeu, fotbalul i-a transmis un mesaj clar Barcei: până aici. De aici încolo, fotbal. Tiki-taka înapoi pe play-station.
***

După ultimele decizii, nu mai putem vorbi de sport, nu mai putem vorbi de justiţie, totul este o cacealma care nu poate decât să ridice multe semne de întrebare. Mingea e rotundă, dar telecomanda e la fel de dretunghiulară şi, din păcate, o folosim tot mai des pentru a vedea alte echipe de prin vecini cu joacă în cupele europene şi la turneele finale.

Poate, totuşi, vorba comentatorilor, dacă îşi doresc cu adevărat mai mult victoria, procurorii întorc printr-o minune rezultatul la recurs. Dacă nu, să se lase de sportul ăsta şi să o caute în continuare pe Elodia. Cine ştie, poate se ascunde în vreo peluză.