BOSNIA – ROMÂNIA 2-1. Dacă demisia e prea mult, cum ar fi “Am greşit”?

În cazul lui Răzvan Lucescu, prezumţia de vinovăţie e uşor de formulat: îi titularizează pe unii jucători la presiunea impresarilor şi nici nu e un antrenor bun. Dar prezumţia de nevinovăţie? Oare ea îl ajută?

Să le luăm pe rând. De când a preluat naţionala, el n-a reuşit să găsească nici măcar un mijlocaş care să schimbe în bine jocul de construcţie al echipei, darmite trei sau patru. Mai mult decât atât, a insistat să-i cheme şi să-i folosească pe Deac, Cociş şi Florescu, deşi ei n-au arătat, niciodată, că ar fi de nivel european, iar de numele lor nu se leagă nici o performanţă individuală reuşită la echipele de club sau la reprezentativă.

Primul a “dovedit” cu Bosnia că e incapabil să judece limpede chiar şi faze simple – nu degeaba Schalke îl ţine pe tuşă şi-l va vinde cât de curând. Ceilalţi doi – mari promisiuni pe când jucau la “U” Cluj şi la naţionala de tineret – s-au plafonat la un nivel mediocru şi, pentru că nu sunt mult peste media Ligii noastre, au ales banii în detrimentul “reputaţiei” de a juca la echipe obscure din străinătate.

Faptul că Răzvan Lucescu a continuat să le ofere tricoul primei reprezentative poate fi interpretat – aşa cum spuneam, dacă plecăm de la prezumţia de vinovăţie – ca rezultat al “lobby”-ului făcut de impresari care nu le mai pot asigura transferuri bănoase. Cu alte cuvinte, antrenorul naţionalei ar fi sacrificat compartimentul creativ al echipei de teama “ocultei” din fotbalul românesc, iluzionându-se, probabil, că va reuşi să “inventeze” ceva din foste talente care nu şi-au atins şi nu-şi vor mai atinge niciodată potenţialul.

Lipsa de inspiraţie în a descoperi alternative, teama de a fi schimbat, dar şi faptul că se minte pe sine fac din Răzvan Lucescu un conducător nepotrivit.

Să trecem la varianta a doua: să-i acordăm prezumţia de nevinovăţie. Să presupunem că a avut mână liberă, că el îi apreciază cu adevărat pe cei trei numiţi mai sus şi că-i consideră mai buni decât orice poate oferi Liga 1 pentru posturile lor.

În această situaţie, lucrurile sunt şi mai grave. Există o regulă pe care noi, microbiştii, am auzit-o de sute de ori, de la cei mai mari antrenori ai ţării şi ai lumii, şi care spune că un antrenor trebuie să folosească jucătorii aflaţi în formă, atât fizic, cât şi mental, şi să nu se încăpăţâneze în a înota împotriva curentului: să nu-şi introducă în teren favoriţii doar din speranţa că ei îşi vor reveni miraculos.

Răzvan Lucescu a încălcat-o constant. Ba, cu Bosnia, chiar a sfidat-o. Dacă Florescu a fost dat afară de la o echipă de liga a doua, indiferent din ce ţară, ce-l face apt pentru un meci internaţional cu miză mare? Dacă Deac nu s-a adaptat nicicum într-un campionat bun şi nu a bifat nici o partidă ca titular de luni de zile, cum ar putea să se metamorfozeze într-un colectiv cu care se întâlneşte din trei în trei luni? Dacă Torje e singurul care mai mişcă în linia de mijloc timp de vreo 60 de minute, de ce să-l înlocuieşti cu Cociş, a cărui lipsă de explozie e binecunoscută?

Şi dacă rezultatul a fost o înfrângere şi demisia e prea mult, de ce nu auzim măcar bietele cuvinte “Am greşit”?

Să nu lăsăm la o parte nici “cazul” Mutu. Bine a făcut selecţionerul că şi-a călcat pe mândrie şi l-a convocat. El putea fi o şansă într-un meci “normal”, în care şi noi am fi construit fotbal, nu doar sabotări şi degajări. Dar să fii suspendat de la naţională pentru nesimţire, să stai deoparte mai bine de un an, să fii iertat şi, la momentul partidei, să nu fii cel mai activ, să continui cu aceeaşi atitudine limitat-indolentă, asta e o măsură revelatoare pentru “clasa” lui Mutu.

Meciul de la Zenica a fost printre cele mai ruşinoase din ultimii 40 de ani, de când ne imaginăm – şi, uneori, avem şi confirmări – că am însemna ceva în fotbalul european. Timp de 90 de minute, această naţională a României n-a fost în stare să construiască nici măcar o singură fază normală de atac, cu pase raţionale, care să se finalizeze cu şut la poartă şi în care să nu intervină şansa. Golul lui Marica a beneficiat de două devieri norocoase, iar “marea” acţiune a lui Torje, terminată cu şutul blocat al lui Mutu, a fost o întâmplare în care echipa, ca şi colectiv care se confruntă cu adversarul, n-a avut niciun merit.

Iar când mai citesc că “ne aşteaptă un meci greu” cu Luxemburgul, când liderii Federaţiei transmit, cu alte cuvinte, că nici ei nu pun vreun preţ pe echipa naţională, nu mai am nici o îndoială: totul trebuie ras, de la Mircea Sandu şi Lupescu până la Dumitru Dragomir şi Răzvan Lucescu.

Mai bine o echipă de juniori care să plângă la imn şi care să mănânce gazonul fir cu fir.

SONDAJ sportVOX: Trebuie să mai rămână Răzvan Lucescu la echipa naţională?