Doar un joc? Să nu fim naivi.

Observer-ul de luna asta pune o intreabare fascinant de simplă la care vă invit să răspundem împreună: e fotbalul doar un joc?

În sens strict literal, fără îndoială că e doar un joc. Cum zice Alex Leo Șerban in Gazeta de azi: „Ştiu şi eu că sînt două echipe, cu două porţi şi că după pauză schimbă porţile. Dar nu reuşesc să găsesc foarte palpitantă povestea asta, cu mersul la stadion”.

E o nedumerire legitimă pe care o au cei care încearcă sa înțeleagă fotbalul fără să-l simtă. Fotbalul nu porneşte războaie (decât între El Salvador şi Honduras) şi nu vindecă boli incurabile. Fotbalul nu e la fel de important ca încălzirea globală sau antisemitismul. Dar vorba unui comentator din subsolul articolului: dintre toate lucrurile neimportante, fotbalul e cel mai important. Dac-ar fi un Pulitzer pentru aforsime, zău că i l-aş da băiatului ăsta.

Când ieşim din zona semantică, acceptarea fotbalului că fiind doar un joc e o perspectivă nu doar obscenă, ci şi autistă. Fotbalul este astăzi cel mai amplu fenomen cultural al lumii moderne, şi nu ridicaţi din sprâncene! Ultima finală de Campionat Mondial a fost urmărită de trei miliarde de oameni. Niciodată în istoria lumii n-au fost atâţia oameni care să facă acelaşi lucru într-un anumit moment. După ce ne scoatem ochelarii de cal, înţelegem că e un joc în aceeaşi măsură în care e o cultură, o industrie, şi un microcosm al felului în care funcţionează societatea în general. „Tot ce ştiu despre moralitate şi obligaţii, datorez fotbalului” spunea Camus.

Doar un joc? Mergeţi la Glasgow în ziua derby-ului catolico-protestant şi spuneţi-mi că e doar un joc. Mergeţi să-l sărbătoriţi pe Diego pe Bombonera şi discutăm dup-aia. Întrebaţi un catalan cum l-au executat trupele lui Franco pe preşedintele Josep Sunyol în ‘36 şi va apropiaţi de adevăr.

Dacă vă par livreşti exemplele de mai sus atunci vin cu argumente de catedră. Masterul pe care l-am făcut la Londra şi care se ocupa cu sociologia sportului mi-a plăcut de la început pentru că îmi confirma o bănuială pe care înainte îmi era ruşine s-o recunosc în public: că fotbalul contează, că a devenit atât de important în vieţile noastre încât merită atenţie academică.

Teoriile despre rolul fotbalului în societate sunt fascinante. Functionalistii credeau că muncitorii, de obicei bărbaţi, plătesc profesionişti care să joace în locul lor, riscandu-şi sănătatea, pentru că aveau nevoie de ceva care să compenseze monotonia vieţii în uzină. Altă teorie spune că fotbalul serveşte echilibrării tensiunilor într-o societate, o supapă pentru eliberarea relativ paşnică a agresiunii. Postmodernistul Baudrillard judeca fotbalul în relaţie cu pariurile: fascinaţia acestui sport stă în incertitudinea rezultatului, în faptul ca surprizele par mai dergaba predestinate decât imposibile din punct de vedere ştiinţific.

Sincer să fiu, n-aveam nevoie de atâtea şcoli de gândire care să-mi spună că fotbalul e mai mult decât un joc. Am înţeles asta cu vreo 10 ani în urmă, când îngenuncheam alături de toţi prietenii pe care-i aveam la vârsta aia în faţă televizorului scos afară de unul din vecini. Ganea îl executa pe Nigel Martyn şi România era în sferturi. O bucurie atât de acută nu poate fi pricinuită de un simplu joc. N-are cum!

Fotbalul e doar un joc la fel cum dragostea e doar un sentiment sau The Wire doar un serial. Ce mod cinic de a privi lucrurile! Fotbalul, sau mai degrabă acea fotbalitate metafizică de care vorbea Noica, e mai mult decât un joc. Dacă nu mă credeţi pe mine, ascultaţi-l măcar pe Arthur Hopcraft, care-şi deschidea volmul „The Football Man”, apărut în 1968, astfel:

„Football is inherent in the people. It is built into the urban psyche, as much a common experience to our children as are uncles and schools. It is not a phenomenon, it is an everyday matter. There is more eccentricity in deliberately disregarding it than in devoting a life to it. It has more significance in the national character than theatre has. Its sudden withdrawal from the people would bring deeper disconsolation than to deprive them of television. The way we play the game, organise it and reward it reflects the kind of community we are.”