Fotbalul purtător de naţionalism, la Mondiale

Fiind un sport al maselor, fotbalul capătă forma pe care i-o dau starea de spirit şi nivelul societăţilor care îl practică. Cea mai bună măsură a acestui enunţ îl dau, din patru în patru ani, turneele finale ale campionatelor mondiale, care chiar dacă nu sunt tocmai reprezentative la nivel valoric, ele exprimă totuşi orientările şi aşteptările din anumite zone ale planetei.

Deşi Campionatul Mondial din Africa de Sud este a 19-a întâlnire majoră la nivel global, din acest punct de vedere fotbalul se poate împărţi deja în trei etape. Cea de dinaintea celei de-a doua conflagraţii mondiale este însă una prea relevantă sub aspect socio-politic, cel care a primat fiind aspectul economic. Astfel, la CM 1930, din Uruguay, deşi a fost invitată toată Europa, au participat doar patru reprezentative de pe Bătrânul Continent, din cauză că turneul se ţinea “prea departe”. La fel, la turneele europene din 1934 şi 1938 au participat doar trei şi respectiv, două naţionale din lumea nouă.

A doua etapă, cea de după război, se cristalizează după anii ‘60, când statele europene, cel puţin, sunt concentrate mai degrabă de propriul lor mers. Termenul “globalizare”, chiar dacă ar fi fost inventat, nu ar fi fost chip să fie şi pus în practică. Aşa se face că la CM 1970 din Mexic, întâlnim foarte multe naţionale “monolit”. Nu luăm aici în discuţie ţările comuniste, precum România, URSS sau Bulgaria, însă este de remarcat că naţionale precum a Belgiei, Mexicului, Israelului, Italiei, Angliei şi chiar Braziliei aveau în “lotul de 23″ jucători provenind exclusiv din campionatul intern.

Faza globalizării începe după anii ‘80 şi se dezvoltă accentuat după căderea blocului comunist, când vânzoleala transferurilor şi circulaţia nestingherită a banilor fac posibile orice tranzacţii. CM 2010, din Africa de Sud, dă însă o nouă dimensiune fenomenului fotbal. Semnalul a fost dat de Germania, ţară căreia i-a fost interzisă participarea la CM 1950. Prezentarea echipamentului său de rezervă, la începutul anului, a stârnit vii proteste şi comentarii, subliniindu-se că tricourile negre cu care nemţii vor juca în Africa de Sud amintesc de cel de-al treilea Reich. Şefii “Panzerelor” şi-au văzut de treabă şi au subliniat că ele sugerează doar spirit de echipă.

Oricum, spre deosebire de alte 30 de naţionale prezente la Mondiale, nemţii duc în Africa de Sud un lot exclusiv german, numai cu jucători din Bundesliga şi antrenor german (Anglia are doar fotbalişti din Premier League, însă antrenor italian). O situaţie similară se mai întâlneşte la acest turneu final doar la o altă putere a Axei din cel de-al doilea Război Mondial, Italia.

Cât despre a treia putere a Axei, Japonia, ea galopează vertiginos să le ajungă pe celelalte două. Dacă acum patru ani ea avea selecţioner brazilian şi şase “stranieri”, acum are antrenor nipon şi patru jucători care evoluează în alte campionate. Oricât de întâmplătoare ar părea aceste constatări să nu uităm declaraţia din 22 mai, pe marginea prezenţei germanilor în Afghanistan, în urma căreia preşedintele ţării, Horst Koehler, îşi prezenta ulterior demisia: “Suntem pe drumul cel bun ca întreaga societate să înţeleagă că o ţară de dimensiunile noastre, cu o asemenea orientare către export şi cu o asemenea dependenţă de export, trebuie să ştie că, la o adică, are nevoie şi de o intervenţie militară pentru a-şi apăra interesele. De exemplu: căi comerciale libere”.

Blamabil la nivel politic, acest tip de discurs este intangibil din punct de vedere sportiv, unde spiritul de competiţie este clar mai pronunţat decât cel de fair play. Oricum, istoria CM şi a Jocurilor Olimpice sunt factori care indică, în anumite momente, direcţia spre care se deplasează anumite state.