Fulham sau miracolul de pe Tamisa

Nu, n-am ajuns cu toţii într-un univers paralel, Fulham chiar e echipa engleză care ajunge cel mai departe în cupele europene.Ca să avem măsura întreagă a miracolului de pe Craven Cottage trebuie întâi să aruncăm o privire peste cazierul fotbalistic al clubului din SW6. Fulham e o echipă care n-a câştigat nimic în 131 de ani de istorie. Dar absolut nimic! Cel mai aproape au fost în 1975 când au pierdut în faţa lui West Ham finala cupei.

Cineva povestea că, având doar 12 ani atunci, s-a simţit strivit plecând de la stadion alături de maică-sa. Încercând să-l consoleze, dânsa i-a arătat un moşulică de 80 de ani care plângea: „Vezi tu, omul ăsta a aşteptat toată viaţa ca s-o vadă pe Fulham într-o finală.” Povestea lui Fulham e povestea unei echipe remarcabile prin desăvârşirea cu care a reuşit să fie mediocră mai bine de un secol. Fulham a ajuns la fundul sacului în sezonul 95-96 când a terminat pe locul 17 din 24 în a patra divizie a fotbalului englez.

Un club special

Fiind la un sfert de oră de Cottage, Fulham e echipa pe care am văzut-o cel mai des cât eram la Londra. Fără să înţeleg exact de ce, simţeam că e un club special. Explicaţiile au venit pe parcurs şi ţin mai degrabă de cultura intimă a fotbalului englez, în sensul că e greu să le percepi din afară. Fulham e o echipă… cumsecade, cu un aer „community friendly”, pe care e greu să-l găseşti în altă parte. Da, fără îndoială că sunt galerii mai vocale prin alte părţi, dar dacă vrei să ieşi la „a pie and a pint” fără să vezi degete în V în stânga şi în dreapta, nu există loc mai bun decât Craven Cottage. Acest stadion romantic aşezat pe malul Tamisei, cu duşumele de lemn şi acel pavilion anacronic, te poartă în anii fotbalului interbelic când jucătorii veneau la meci direct din oţelării. Şi atunci te mai miri că Fulham-ul e „everyone’€™s favourite second team”? Cum spunea cineva, dacă nu-ţi place Fulham ar trebui să-ţi faci un control psihologic!

Unchiul Roy Hodgson, un antrenor erudit

Pentru un club cu aşa o tradiţie, lui Fulham cu siguranţă i-a luat ceva timp până să îşi găsească un antrenor care să o complementeze. Roy Hodgson e un gentleman de modă veche, căruia i-au trebuit 30 de ani de antrenorat până să ajungă profet în ţara lui. Hodgson a debutat ca antrenor în Suedia la Halmstads în anii ‘70 şi de atunci a antrenat din Italia până în Emiratele Arabe Unite. Unii din voi poate vi-l amintiţi ca selecţioner al singurei echipe care ne-a făcut de râs în ‘94, Elveţia. Hodgson a preluat-o pe Fulham în iarna lui 2007 şi după începutul mandatului nimeni nu le mai dădea nici o şansă să evite retrogradarea. Cu un sfert de ceas înainte de finalul sezonului, Fulham erau ca şi picaţi în Championship, când a venit capul salvator al lui Danny Murphy împotriva lui Pompey.

Asta e Roy Hodgson, un domn conservator şi discret, care n-are vehemenţa lui SAF împotriva arbitrilor şi nici abilitatea lui Wenger de a găsi scuze. „Nu cred în inovaţie, majoritatea antrenamentelor pe care le fac sunt jocuri 11 la 11” declara el pentru Independent. Ţineţi-vă bine, mai urmează:

Multe din activităţi îţi fac gândurile să alunece din nou către fotbal, dar literatura îţi poate ocupa mintea. Am citit majoritatea cărţilor lui Milan Kundera, John Updike, Philip Roth, unele din ele de mai multe ori.

Cu un ochi pentru chilipiruri demn de un bijutier, Hodgson a compus o echipă glorioasă cu un carnet de cecuri care avea doar câteva file. Iată cât au costat eroii de aseară: Schwarzer – gratis, Konchesky – £2m, Pantsil -€“ £1.5m, Hangeland – £2.5m, Hughes – £1m, Murhy -€“ neconfirmat, Gera -€“ gratis, Duff – £2.5m, Etuhu -€“ £1.5m, Davies -€“ £2.5m, Zamora -€“ £4.8m. Ăştia-s oamenii cu care a plecat la drum Hodgson la sfârşitul lui iulie anul trecut, într-o campanie care debuta la Vilnius cu Vetra. Au urmat pe rând Roma, Sahtior, Juventus, Wolfsburg şi Hamburg.

Stand up if you still believe!

In returul semifinalei, Hamburg a marcat prima și și-a ținut adversarul la respect timp de o oră. Zamora fusese schimbat şi Fulham nu dădea nici un semn că ar avea de gând să întoarcă rezultatul. Nici că ar fi fost un moment mai potrivit pentru fani să se resemneze cu ce era deja o performanţă unică în istoria clubului. Dar ce au făcut suporterii ăştia admirabili? S-au ridicat toţi în picioare şi au început să cânte: „Stand up if you still believe!” Cum putea fotbalul să le refuze fericirea unor fani cu un asemenea spirit?

Urmează Atletico, în ceea ce GSP-ul numeşte obscen „o finală second-hand”. I-as contrazice spunând că avem o finală de prima mână sub toate aspectele, cu Fulham întâlnind una din echipele cu cei mai loiali fani din Europa, în ciuda faptului că au suferit atât de-a lungul istoriei. Finala de miercuri va fi al 63-lea meci al sezonului pentru Fulham!