Părintele olimpismului, Pierre de Coubertin, un mit fals?

Campionatul Mondial din Africa de Sud. Coasta de Fildeş este condusă de Brazilia fără şanse de revenire, astfel că jocul de fotbal se transformă într-un mic război pe câmpul de joc. Trosnesc tibii, mâinile intră şi ele în regulile jocului nu doar la portari, iar înjurăturile nu au nevoie de traducere. Este doar un episod obişnuit dintr-un meci de fotbal, dar situaţia este întâlnită şi la alte sporturi, inclusiv jocul de şah având în istoria sa episoade în care victoria s-a decis cu bâta de baseball.

Sportul a avut de la origini o mare doză de ipocrizie, el fiind mai întâi un apanaj al războiului şi apoi o industrie înfloritoare. Fair-play este, din păcate, doar o sintagmă de marketing.

Graţie lui Costi, am descoperit un text al baronului Pierre de Coubertin, care, înainte de a spune că important este să participi, nu neapărat să câştigi, devenind un guru al olimpismului, avea opinii mai belicoase despre sport.

Iată ce scria el în 1913, în Revue Olympique : “O concepţie mai sportivă a războiului – cuvântul nu este deplasat – tinde să predomine. Ea nu va face trecerea la arme mai puţin aspră, dar va face viitorul cu siguranţă mai suportabil. Popoarele vor învăţa marea lecţie a sportivului : ura fără luptă nu este demnă de om şi injuria fără lovituri este cu totul nedemnă”.

În acelaşi an, în Essais de psychologie sportive, Coubertin îşi pune întrebarea atracţiei tineretului către câmpurile de luptă şi găseşte în sport secretul entuziasmului voluntarilor : “Războaiele de altădată aveau adesea un caracter oarecum sportiv (…). Dar faptul că gustul şi practica sporturilor s-au dezvoltat cu atâta intensitate nu a influenţat oare „spiritul războinic“ al tinerilor? (…). Una din cauzele elanului juvenil (…) ar putea fi pregătirea indirectă pentru război pe care o conţin sporturile. Este sigur că muşchii au fost antrenaţi şi anumite obiceiuri de viaţă fizică sunt însuşite în aşa măsură încât îl fac pe om mult mai apt să înfrunte oboselile unei campanii …). Este însă drept să spunem că această stare de spirit nu modifică războiul însuşi? Dimpotrivă; îl modifică pentru că tinde să atenueze barbaria şi aspectele urâte. O armată de sportivi va fi mai umană, mai miloasă în luptă, mai calmă şi mai blândă după. Nu există nici o îndoială cu privire la acest lucru. Războiul hispano-american l-a demonstrat şi nimeni nu ar trebui să uite sublimul cuvânt al comandantului american liniştindu-şi oamenii ale căror strigăte de «ura» salutau scufundarea unui vas spaniol: Don’t cheer! They are dying! („Nu aclamaţi, ei mor“ – n.t.). Acest cuvânt era unul sportiv, dacă a fost, iar morala aceasta va fi, să sperăm, morala viitorului, sprijinită în răspândirea ei de către sporturi».

Coubertin reaminteşte în aprilie 1912 tuturor idealiştilor care îl califică drept pedagog al fair-play-ului că “sporturile au făcut să înflorească toate calităţile care servesc războiului: nepăsarea, buna dispoziţie, obişnuinţa cu neprevăzutul, noţiunea corectă a efortului făcut fără cheltuială inutilă de forţă. Tânărul sportiv se simte evident mai bine pregătit să plece în război decât generaţiile anterioare. Şi când te simţi pregătit pentru ceva, o faci cu mai multă bunăvoinţă”.

Şi încă un citat: “Sculptând corpul ca o statuie prin exerciţii fizice, atletul antic acorda respect zeilor. Făcând acelaşi lucru, atletul modern îşi onorează patria, rasa, drapelul“. Dealtfel, şi celebra zicală este prezentată trunchiat de promotorii sportului idealizat, originalul fiind acesta: “Cel mai important lucru la Jocurile Olimpice nu este sa câştigi, ci să participi, aşa cum în viaţă nu conteaza triumful, ci lupta. Esenţial nu e să cucereşti, ci să lupţi bine”.