The Not So Special One

               În fotbal, nu totul se reduce la contabilizarea trofeelor. Să nu uităm că acest sport a fost inventat pentru a distra oamenii, iar inventatorii lui au adăugat o doză mare de cinste şi corectitudine în formula incipientă. Acum, în mileniul III, a ajuns la nivelul la care capacitatea de a crea şi dezvolta valori umane, de a uni rase îi aparţine, iar modestia geniului lui Messi, cariera lui Giggs sau  capodopera realizată de Wenger la Arsenal sunt doar câteva dintre produsele expuse public de acest sport, iar, mie cel puţin, nu-mi ajung toate adjectivele pozitive, existente, pentru a le descrie.

            Toate aceste produse au un final, iar memoria umană este calibrată, din fabrică, să păstreze în interior esenţa unor evenimente de acest fel. „Mâna lui Dumnezeu” va rămâne, de fapt, mâna lui Maradona, talentul lui Pele va rămâne mult timp de acum încolo izvorul a câtorva generaţii de fotbalişti brazilieni excepţionali, iar precizia şi diplomaţia fotbalistică a lui Maldini va fi studiată veşnic pe băncile de la Coverciano.

            Pe Jose Mourinho, memoria mea îl descrie, în acest moment, ca fiind un personaj greşit într-o piesă de teatru fabuloasă. Deşi a câştigat atât de multe trofee în atât de diferite culturi fotbalistice, modalitatea in care s-a prezentat în ultimele 3 meciuri contra rivalei din Barcelona îl coboară, de la nivelul de antrenor genial, la cel de antrenor invidios, răzbunător, care joacă murdar şi necinstit un sport care nu merită aşa ceva.

            Portughezul a stricat tradiţia confruntării din „El Clasico”. Pe vremea lui Zidane şi Figo, din confruntările Real-Barca se năştea un spectacol al fotbalului, în care pasele strălucitoare, combinaţiile halucinante şi eleganţa în a accepta rezultatul final ne înţepeneau în faţa televizorului.

            Aseară, Mourinho a presărat un meci de fotbal cu tehnici de lupte K1, îmbibate în dorinţa de victorie a propriilor jucători. I-a hipnotizat pe aceştia cu o falsă valoare, aceea a victoriei cu orice preţ. Dar, fotbalul, precum un organism de sine stătător, a împachetat antidotul sub forma unui cal troian, din care au ieşit la iveală, la momentul potrivit, Guardiola şi Messi.

Sergio Ramos, Pepe sau Marcelo au scuipat peste tradiţia Realului din Madrid, prin agresivitatea impertinentă degajată în meciul de aseară, dar şi în înfruntările anterioare din Cupă şi Campionat. Nu ştiu cât din cele 3 meciuri au fost în stare să privească Alfredo di Stefano sau Raul.

            Mi se pare dezamăgitor să cheltui în ultimii 2 ani 400 de milioane de euro, să îl aduci pe cel mai eficient antrenor din lume şi să nu fii în stare să joci fotbal contra Barcelonei, doar să te aperi supra numeric şi să îţi încerci norocul pe contratac. Dacă pe Ronaldo, fost balon de aur acum puţini ani, Mourinho l-a utilizat drept cal de bătaie, pe Kaka l-a ţinut rezervă, iar pe Xabi Alonso, coleg de tiki-taka la naţionala Spaniei cu Xavi şi Iniesta, l-a obligat să nu treacă mijlocul terenului, oare cât de special mai e antrenorul portughez?

            Mourinho, după demonstraţia de lipsă de fairplay din cele 3 meciuri contra Barcelonei, şi-a pus singur eticheta de antrenor incompatibil cu cluburile mari din Europa. Este potrivit însă pentru echipele care nu trebuie să respecte nici o tradiţie şi istorie, unde pârjolirea gazonului înainte de meci sau gesturile violente în teren sunt doar un mijloc în atingerea scopului stăpân.