Triumful definitiv

Inchipuirea de a te putea opune Barcelonei pare acum doar ridicola. Nu pentru Manchester sau Real, ci pentru orice alcatuire terestra sub forma unei echipe de fotbal. Tremurul acela nervos al pumnilor inclestati de neputinta ai lui Ferguson parea mai degraba declansarea unui simptom de Parkinson, decat expresia limitarii acceptate a unui antrenor de –pana la urma- saptezeci de ani. Partizanul Vidici, coborat din Balcani sa conduca un commando britanic cu credinta ca e capabil sa invinga o Invincibila Armada- nu fidela neaparat coroanei Spaniei – a sfarsit tot in umilinta. Sarbul s-a predat la propriu ridicand mainile la sutul lui Villa, cel care a marcat definitiv tabela.

Ferguson nu a invatat nimic dupa Roma in 2009. Atunci l-a izolat pe Cristiano Ronaldo. Aseara a repetat greseala cu Rooney. Sau pur si simplu nu are forta sa poata fi mai mult. Guardiola a intrat doar primele zece minute in tactica lui Sir Alex. Atat cat sa ii citeasca dimensiunile. Si a inteles ca, in afara lui Park , in stare sa alerge ca intr-o leapsa interminabila, in macinisul Iniesta-Xavi-Messi (si sa mai si fuga dupa Alves cand mijlocul catalan arcuia banda pentru sprinturile brazilianului), nu mai exista nimeni in stare sa le tina piept alor lui. Ferguson a aliniat in incapatanarea lui scotiana, un tem de old –boys, incapabil organic sa tina piept probabil celei mai bune echipe din istorie. “Iepurele de gheata “ Van der Sar e pana la urma un portar de 41 de ani , care s-a facut tandari la golul lui Messi. Si degeaba a mai respins in extremis de cateva ori. Ramane plecarea tarzie , sub sut – obturat e adevarat de asezarea pe traiectorie a lui Vidici.

Barcelona joaca baschet cu piciorul. Cam asta inseamena tiki-taka. Pase scurte, dintr-una, in forta. Pase in care mingile sunt mai degraba deviate intre jucatori, pana cand , brusc, balonul incerca o traiectorie lunga, care sparge liniile adverse. Peste toti si toate, Messi, nepamantean si totusi atat de uman in manifestarea de dupa goluri, cu saritura aia scurta de copil care foarfeca sugubat aerul.

Sir Alex a inteles déjà ca va pierde atunci cand a tasnit din adancimea tronului oficial si a sarit in camp, cat mai la limita spatiului tehnic permis. Nu trecusera decat vreo zece minute. Atat a putut mentine o echipa lunga si in pressing care sa faca fata. Apoi Giggs si Valencia au devenit maini moarte. Carrick nu intelegea bine unde se afla, iar Rooney a fost degeaba singurul taur furios. In ciuda unicului gol marcat, restul meciului a lovit mai mult in gol. Mereu pe langa cei trei toreadori care au luat podiumul Balonului de Aur 2010.
Ferguson a fost incapatanat pana la capat. Sau fidel celor care i-au fost fideli. Si a incercat sa construiasca cu un alt batran-Scholes- nealegand sa riste nici cand aproape ca nu mai era vorba de vreun risc. Zero cornere pe Wembley pentru MU aseaza clar ecuatia partidei.
Dincolo, in puterea sa imperiala, Guardiola a putut sa pastreze timp si spatiu pentru gesturi nobile. L-a titularizat pe un Abidal inca nerefacut total, pentru ca stia ca valoarea echipei e in stare sa duca si asta. Putea sa ii ofere francezului, cel care acum o luna si jumatate isi opera o tumoare pe ficat, prilejul sa ridice trofeul ca pe un triumf al vietii, nu doar al fotbalului.
Cea mai frumoasa echipa a lumii e paradoxal si cea mai previzibila. Tactic pana si copiii i-au descifrat jocul. Degeaba. Mari antrenori a lumii nu i-l pot inca nici macar tulbura.

sportVOX vă invită să comentați Barcelona – Manchester 3-1. Cele mai reuşite texte vor fi publicate, cu sau fără numele autorului, în funcţie de opţiunea sa.