Iar apoi a venit Realul lui Hugo Sanchez şi al lui Butragueno (pe care, către finalul carierei lor la Real, i-a mai prins şi Hagi). Mai târziu, Raul. În toată această perioadă, Barcelona a rămas doar echipa pe care Steaua a învins-o în finala Cupei Campionilor. Realul era, încă de atunci, undeva printre stele, sinonimă cu prăbuşirile printre adversari ale lui Santillana şi Butragueno, şi cu salturile ireale ale lui Hugo Sanchez de după fiecare reuşită. Spre deosebire de Barca, o echipă accesibilă şi amărăştenilor din Est. Cum spuneam, n-am ce face: între Barca şi Real, Real va rămâne mereu pe primul loc în opţiunile mele. Mă rog, nostalgia firului de cupru care transforma în antenă panoul de peste drumul naţional…

Astfel, nu e de mirare că am căutat mereu nod în papură ascensiunii trupei lui Guardiola. Care prea aduce a scenariu hollywoodian de succes. Messi și ai lui sunt băieții prea-prea buni. Prea de manual. Prea e Messi copilul cuminte, în comparație cu nebunaticul CR7, care ba mai schimbă o mașină de curse, ba o blondă ori o brunetă. Iar Guardiola prea e monument de bun-simț în comparație cu Ferguson care mai aruncă cu gheata după vedetele lui prin vestiare ca să nu mai vorbim de indolentul Mourinhno, pentru care ”restul lumii” există doar pentru a-l aclama pe el – magnificul ”The One”. Lezmajestate s-a chemat toată această dominație a perfecțiunii din ultimii ani a Barcei. Care trebuia, la un moment dat, pedepsită.

Și a fost, cu vârf și îndesat sâmbătă seara. Când Guardiola a produs și ultima sfidare, aruncându-l în luptă pe Cristian Tello. Cum ar veni, mat cu pionul. Sau cel mult, cu nebunul. Dar nu i s-a arătat, Tello fiind marea deazamăgire (”mână moartă”) în ciuda contribuției întâmplătoare la golul care, preț de trei minute, a reînviat speranțele catalane. Tello a fost semnul că a Guardiola a mers prea departe. Mult peste limitele admise ale unui fotbal care, în urmă cu trei decenii, îi ținea în luptă pe Santillana, Butragueno ori Hugo Sanchez până către 40 de ani. Zeu sau ne-zeu, fotbalul i-a transmis un mesaj clar Barcei: până aici. De aici încolo, fotbal. Tiki-taka înapoi pe play-station.
***

Inclusiv în mass-media, în cel puțin alte două situații: 1) contractele de publicitate și 2) în multe dintre contractele dintre angajați și instituțiile media pentru care lucrează. Pe de o parte instituțiile media, pe de altă parte jurnaliștii (și restul angajaților) se obligă să nu întreprindă acțiuni care ar aduce prejudicii de imagine clienților lor (în cazul contractelor de publicitate), respectiv angajatorilor lor. Atenție, însă, atât în domeniul mass-media, dar și în alte domenii, această clauză ”de fidelitate” nu acționează în mod absolut. Pentru că ar risca (și, din păcate, uneori asta se și întâmplă, iar Dumitru Dragomir asta încearcă să facă acum) să transforme contractul într-o ”taxă de protecție”. De genul celor mafiote.

Limitele clauzelor de fidelitate sunt prevăzute chiar în Constituție, dar și în alte legi, în care se arată, în mod expres, că ”acordul părților nu poate încălca norme și legi în vigoare”. În cazurile unor contracte care conțin clauze care intră în contradicție cu Constituția sau alte legi, există două soluții: anularea întregului contract (când se constată că, de fapt, acesta ar fi încercat să eludeze legea în totalitatea lui) sau anularea doar acelor clauze care contravin legilor generale (în situațiile în care anularea acestor clauze nu împiedică în mod esențial derularea contractului).

Clauzele de fidelitate nu sunt ilegale în sine. Însă devin nule sau inaplicabile când intră în contradicție cu alte norme imperative. Iar în domeniul mass-media acest lucru se întâmplă adeseori. Prin natura profesiei lor, jurnaliștii (și instituțiile media pentru care lucrează) au obligația să informeze corect. Indiferent dacă acest lucru ar putea cauza ”probleme de imagine” diferiților parteneri comerciali, sau chiar trustului ori patronatului pentru care lucrează. Această obligație a jurnaliștilor și instituțiilor media este prevăzută în mod expres în Constituție, la art. 31, alin. 1) și 4).

”Capitolul II

Drepturile și libertățile fundamentale

Articolul 31

Dreptul la informație

(1)Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit.

(…)

(4) Mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.”

Prevederii constituționale i se adaugă numeroase alte prevederi legale care fac trimitere la dreptul la informare și dreptul de a fi informat (care alcătuiesc un întreg capitol special al materiei recent denumite ”Dreptul comunicării sociale”). Așadar, atâta timp cât informația prezentată de jurnaliști este ”de interes public” (iar ceea ce se întâmplă pe stadioane este ”interes public”, la fel cum ”interes public” reprezintă și activitatea marilor firme, chiar dacă au contracte de publicitate în mass-media, ori a trusturilor și patronilor de trusturi media) răspunde dreptului fundamental al cetățenilor la informație, drept apărat direct de către Constituție și care nu poate fi îngrădit prin acorduri între părți. Din acest punct de vedere, se poate spune că aceste clauze de fidelitate nu produc efecte legale ci mai degrabă implicite (și imorale) – generând o temere (spaima de un eventual proces și o eventuală sancțiune) care se bazează fie pe comoditatea unor jurnaliști/trusturi media, fie pe lipsa lor de cunoștințe juridice.

Paradoxal sau nu, situația stă astfel: Dumitru Dragomir, clientul de publicitate al unei instituții media ori patronul/angajatorul unui jurnalist ar invoca degeaba ”clauza de fidelitate” împotriva unor jurnaliști ori instituții media, pe temeiul ”prejudiciilor de imagine”, în condițiile în care informațiile prezentate sunt corecte. Mai multe șanse de câștig ar avea însă cititorii și/sau telespectatorii care ar da în judecată un ziar ori o televiziune pe motiv că acestea nu au scris sau nu au menționat faptul că un stadion întreg a scandat ”Mitică la brutărie!”.

Iar pentru băieții cu mușchiul gros și pentru șefii lor, nimic nu putea fi mai umilitor decât îndepărtarea unui asemenea mesaj. Dovada supremă a obedienței, a servilismului, a slugărniciei. După acest episod, BGS și Jandarmeria ar trebui să prevadă o clauză specială, un spor de rușine, în contractele pe care le au cu FRF. Măcar să știe pentru ce se fac de mândră minune în fața unei țări întregi.

”Mitică la brutărie” e mai mult decât o glumă reușită. Decât ”haz de necaz”. ”Mitică la pușcărie” reprezintă, simbolic, victoria cuvântului liber asupra forței. A inteligenței asupra pumnului. Aș spune că e un procedeu împrumutat din aikido (în care te aperi sau ataci folosindu-te de energia adversarului) – cu cât forța utilizată pentru stoparea sau îndepărtarea mesajului e mai mare și disproporționată, cu atât efectul e mai puternic. Mesajul ajunge la mai multă lume și stupizenia acțiunii de blocare a lui devine mai evidentă.

Cu ”Mitică la brutărie” suporterii au învins la scor BGS-ul, Jandarmeria, pe Mircea Sandu și Dumitru Dragomir. O bucată de pânză de un metru pătrat, un pic de vopsea și un cuvânt. Afișarea lui pentru câteva zeci de secunde și intervenția forțelor de ordine. Suficient pentru ca toată țara să afle unde îi e locul lui Mitică. Și al Nașului. Și al altora ca ei. Pentru a vedea cât de inutilă e forța. Și pentru a înțelege că libertatea de exprimare nu poate fi stopată. Oricâte tone de mușchi și de gaze lacrimogene ai avea în dotare sau în subordine.

***

Foto: GSP.ro

***

Citește, pe aceeași temă, și:

Pentru cine a sărit Jandarmeria la bătaie pe Național Arena? VIDEO (Atenție: conține imagini șocante)

Mircea Sandu, rămâne cum am stabilit: ”Aceeași mizerie”. Cu RMGC

Aș dori ca cineva să-i explice tovarășului de la Jandarmerie că în România există o Constituție care garantează libertatea de exprimare. Că jandarmii români au depus un jurământ față de legile României și că au responsabilități și obligații față de cetățenii români, nu față de ”normele UEFA, FIFA ori FRF”. Că ”normele UEFA, FIFA și FRF” nu pot încălca prevederile care apără libertatea de exprimare. Că ”Național Arena” este un spațiu public, construit din (mulți) bani publici. Nu e tarlaua lui Mitică și Sandu. Pentru o asemenea declarație halucinantă, purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei și șeful lui (cel mai de sus) ar trebui să-și ceară scuze publice. Împreună cu prezentarea demisiilor. Asta dacă mai au o minimă onoare și măcar un pic de respect pentru uniforma pe care o poartă.

(Iar în privința regulamentelor FIFA, UEFA și FRF îmi doresc ca un avocat care vrea să devină celebru să se ocupe un pic de ele.)

***

”FRF=RMGC” scrie pe banerul incriminat, care a generat reacția forțelor de ordine. Ce Dumnezeu de aprobare să ai nevoie pentru un asemenea mesaj? Și, mai ales (asta e o mirare personală), care e partea injurioasă a mesajului? Cea cu FRF ori cea cu RMGC? Cine ar trebui să se simtă jigniți de asociere: cei de la FRF ori cei de la RMGC? Și mai e o întrebare dureroasă: pentru ”onoarea” cui a sărit la bătaie Jandarmeria Română? Pentru a lui Mitică și Sandu ori pentru cea a RMGC? Mircea Sandu ar fi putut solicita cel mult intervenția BGS-ului, care are contract cu FRF (lucru pe care, de altfel, președintele FRF l-a menționat explicit în deja ”celebra” înregistrare de acum două săptămâni, când îi trimitea ”la dracu” pe suporteri). Pentru ca Jandarmeria să intre în acțiune și să se acopere de rușine era nevoie de un ordin din altă parte. Și mă îndoiesc că un asemenea ordin ar fi fost dat doar ”de dragul” lui Mircea Sandu și Dumitru Dragomir.

***

În toată mizeria asta, există și un lucru bun. Cei care au venit la stadion cu banerul ”FRF=RMGC” nu sunt membri ai galeriilor (chiar dacă sunt suporteri). Sunt din București, și nu din Craiova (cum am văzut în unele declarații, care încercau să crediteze ideea că totul ar fi pornit de la fani ai Științei, veniți special la meci să facă scandal).  Au făcut însă zid în jurul lor suporteri de la Craiova, Dinamo și Steaua. Iar această solidaritate pentru un principiu și o cauză comună e remarcabilă. Sunt convins că dacă s-ar fi aflat acolo, nu s-ar fi făcut că plouă nici cei de la Vaslui, Cluj, Timișoara, Ploiești ori Rapid.

***
Un ”bonus” de la ”11 pentru România”

Dar nu s-a întâmplat asta, iar Giovani Becali și-a continuat atacurile. Anunțând la Realitatea TV (”o să vedeți la televiziuni ce o să fie săptămâna asta”…) că va candida pentru președenția României. Doar pentru a-i desființa pe procurorii de la DNA. ”Şi preşedintele nostru era culpabil în dosarul Flota, apoi a candidat şi ne conduce ţara. Aşa se poate întâmpla şi cu mine. Voi candida şi eu, vom candida toată familia, să ajungem să conducem ţara. Dacă familia noastră va conduce România, aceşti procurori care fac uz de simplu fapt că sunt la DNA nu vor mai exista. Şi eu, şi fratele meu, şi vărul meu, toţi vom candida!”, a amenințat Giovani, care și-a anunțat și programul electoral: ”paradis fiscal”, ”averi mari și taxe mici”, ”yaht la Nisa și avion privat la Munchen pentru fiecare român”.

Nici măcar să zâmbești nu poți în cazul unor asemenea mitocănii. Pentru că un fior rece îți trece pe la spate. Nu cred că Giovani Becali ar câștiga în cazul unei eventuale candidaturi pentru Cotroceni. Dar dacă și-ar face partid și ar umple niște caravane de TIR-uri cu făină, ulei și zahăr ar avea șanse ca Parlamentul să-l prindă. ”Să-i facă pe toți de la brâu în jos” de la tribuna legislativului țării. Iar vina nu ar fi a lui ori a celor care l-ar vota, ci al onor politicienilor noștri. Mulți dintre ei nu sunt cu nimic mai presus decât Giovani. Nici la grosolănie, nici la apucături. Ba, chiar ai putea spune că bișnițarul șef are un avantaj: cel puțin el nu se preface că ar fi altceva decât este. Un urlător coborât din copaci, clasificat  ilegal ca ”persoană” sau ”om”.

FARSĂ, farse, s. f. 1. Comedie cu conținut ușor, în care comicul provine în primul rând din vorbe de spirit și din situații amuzante, uneori burlești (nu din studiul aprofundat al caracterelor). 2. Faptul de a păcăli pe cineva cu scopul de a se amuza; mijloace folosite în acest scop; păcăleală, festă. – Din fr. farce.

DEMASCA, demásc, vb. I. Tranz. și refl. 1. A(-și) scoate masca. 2. Fig. A (se) arăta în adevărata lumină, a(-și) da pe față planurile, acțiunile, gândurile ascunse. 3. A descoperi inamicului, prin nerespectarea regulilor de mascare, un obiectiv sau o acțiune ascunsă. – Din fr. démasquer.

Precizările le fac pentru că, intenționat sau nu, o parte dintre cei care s-au pronunțat/ preluat/ comentat articolele legate de modul în care Mircea Sandu a încercat să vândă naționala de fotbal a României către RMGC au catalogat episodul ca fiind o ”farsă”. Păi să vedem. Într-adevăr, Mircea Sandu a fost păcălit. Dar, în primul rând, a fost păcălit de către subordonatul său de la marketing și de către propria suficiență. Niciodată, nici eu și nici prietenii cu care am colaborat pentru a duce la capăt acțiunea nu am pretins că am fi de la RMGC, ci ”de la Roșia Montană”. Iar când ne-am întâlnit la sediul FRF cu Mircea Sandu, am specificat expres ”suntem pentru Roșia Montană” (nu ”pentru RMGC”). Așadar dacă ar fi vorba de o păcăleală, e o auto-păcăleală din partea oficialilor FRF.

Apoi, e drept, situația a fost (și e în continuare) comică. În primul rând prin absurdul ei. Dar nu orice situație hazlie e, neapărat, și o farsă.

Pe de altă parte, dincolo de eroarea în care se afla (și pentru care președintele FRF și colaboratorii săi sunt, în primul rând, responsabili), Mircea Sandu și-a asumat niște obligații: să ducă jucătorii naționalei în mină; să-i pună să dea ture în jurul iazului de decantare (!); să-i pună să ciocnească pahare cu cianură; să-și asume articole publicitare în ziare și televiziuni de sport, generaliste și de business – scrise de departamentele de marketing și semnate de el – în care să laude ”așa-zisele mii de locuri de muncă”, ”așa-zisul profit” ori ”beneficiile cianurii”; să-i controleze pe suporteri de banerele cu ”Salvați Roșia Montană”, să mute meciuri ale naționalei într-un oraș în care firma are interese și probleme de imagine (la Cluj). Mai mult, Mircea Sandu e conștient de riscurile mineritului (”acuma de murit, toți murim din ceva”), dar nu-l deranjează să promoveze acest lucru!

Toate acestea se cheamă SPĂLARE DE IMAGINE. Mircea Sandu nu a fost deranjat de niciuna dintre pretențiile enumerate mai sus, ba mai mult, a încheiat întâlnirea extrem de cordial, cu acceptul ca viitoare întrunire să aibă loc într-o cramă, la Jidvei. Fiind de acord cu toate cerințele, Mircea Sandu e conștient că nu încheie un parteneriat, ci își asumă participarea la operațiunea de SPĂLARE A IMAGINII (”Io înțeleg, există interese și interese” – după cum se exprimă textual). Acest lucru nu mai reprezintă o farsă, ci  demascarea unei practici.

Problema (și povestea) nu e despre cât de aiurit (sau ”idiot” – pentru a cita din alții care au scris despre subiect) e cineva care trimite o propunere de colaborare pe adresa opoziției ori concurenței unei firme, ci DESPRE CE ESTE DISPUS SĂ ACCEPTE ÎN CADRUL RESPECTIVEI COLABORĂRI. Suprema confirmare a faptului că sunt dispuși la asemenea practici a venit la câteva ore după ce conducerea FRF și-a dat seama cu cine a negociat. ”Glumind amar, dar vorbind serios, așteptăm originalii de la RMGC”, se arată într-un comunicat al Federației, publicat de gsp.ro. Așadar, Mircea Sandu chiar nu are nicio problemă în a face tot ceea ce i s-a cerut! Iar asta nu e deloc o farsă. Ci iubire la infinit. Cu cianurile.

***

Povestea demascării lui Mircea Sandu o puteți citi pe VoxPublica:

EXCLUSIV: Am cumpărat naționala de fotbal a României! Înregistrări incredibile cu Mircea Sandu (AUDIO&VIDEO)

Mircea Sandu: ”Dracu să-i ia pe suporteri!” ”Păi frate, toți murim din ceva. Asta este!” Incredibila vânzare a naționalei de fotbal (II) – Ascultă înregistrarea integrală (AUDIO&VIDEO)

***

Într-o emisiune realizată de RTV pe aceeași temă, Cristian Preda, susținător declarat al proiectului RMGC, a încercat să plaseze subiectul tot în zona minimalizatoare a farsei. ”Suntem în anul Caragiale”, a subliniat europarlamentarul PDL. Trimiterea la Caragiale e mai mult decât onorantă. Doar că (și lui Cristian Preda cred că i-a scăpat acest ”amănunt”) Caragiale a scris despre moravurile societății în care a trăit. Personajele și faptele din textele lui au fost inspirate din viața reală. Caragiale nu a făcut farse pe seama societății în care a trăit, ci i-a demascat tarele, obiceiurile și personajele care au populat-o. Chiar dacă a făcut-o cu un umor greu de egalat.

Mă gândesc, dacă am avea și pentru aceste vremuri un Caragiale, în ce categorie l-ar încadra pe Cristian Preda. Alături de Monica Macovei și Theodor Paleologu ori alături de EBA și Becali. Până la urmă, prin acțiunile și declarațiile lui, Cristian Preda își va alege singur locul în care îl va plasa opinia publică.
***

”Elefanții” lui Porumboiu (sună ciudat expresia, dar nu trebuie privită peiorativ – până la urmă, elefanții sunt animale de forță și extrem de bine organizate) s-au dovedit o carte câștigătoare comparativ cu eternele speranțe ale Stelei, care, nici când au reușit să egaleze frumos (dar întâmplător) la Shalke, n-au lăsat impresia că ar fi în stare să producă o surpriză. Chiar și la nivel statistic, Vasluiul stă mai bine decât Steaua în acest sezon european. Conform sistemului de punctare al UEFA (pentru stabilirea coeficientului de campionat național), Vaslui a adunat 6,5 puncte, în timp ce Steaua 5,5.

Ce am citit însă, a doua zi după egalul de istorie al moldovenilor în fața lui Lazio, în presa sportivă din România? Articole pe bandă rulantă despre înfrângerea Stelei. Despre revenirea în umbră a lui MM Stoica, despre crudele iubiri ale lui Mihai Costea (apropo, l-a văzut cineva pe teren cu Shalke?), despre suferințele și durerile lui Gigi Becali. Da, și vreo două articole rătăcite (o cronică firavă de meci și încă o știre) despre Vaslui.

Inadaptare? Suficiență? Calcul cinic (Steaua are mai mulți fani decât Vaslui)? De toate la un loc. Completând tabloul trist al fotbalului autohton care nici măcar de rarele victorii externe nu știe să se bucure. ”Ne pasă de sport. Poate prea mult” e sloganul extrem de inspirat al celui mai citit (și apreciat, nu de puține ori, pe bună dreptate) ziar din domeniu autohton. ”Vă pasă de Steaua. Poate prea mult” este, însă, replica la acest slogan.

L-a menajat Lucian pe Glen Johnson, fostul lui partener de antrenament, așa cum sugerează un jurnalist canadian? Mai degrabă s-a menajat pe sine în fața unei eventuale surprize, a unui pumn norocos al adversarului, cum s-a întâmplat în primul meci cu Andrade. Atunci (în urmă cu trei ani), Bute a cedat ovațiilor publicului care îi cerea spectacol și acest lucru a fost la câteva secunde să-l coste cariera. Greșeala lui Andrade (nerăbdător să-l ”termine” pe Lucian), care nu s-a retras la colț, l-a salvat, oferindu-i șansa să se ridice. A fost o lecție pe care Lucian a învățat-o și ale cărei efecte s-au văzut în meciul cu Johnson.

Deloc paradoxal, criticile primite după ultimele partide din partea unor jurnaliști sportivi români sau de aiurea, nu fac decât să confirme un lucru real, diferența dintre Bute și adversarii lui a fost, într-adevăr, mare. Din toate punctele de vedere. Mental și fizic. Să-i reproșezi însă campionului român că adversarii sunt mai slabi decât el reprezintă un non-sens.

Desigur, toți iubitorii boxului își doresc o confruntare între Lucian Bute și învingătorul din ”Super Six” (fie că e vorba de Andre Ward, fie de Carl Froch). Dar aceasta nu e o obligație pentru Lucian Bute. Ci un drept pe care și l-a câștigat în ring.

Implicarea suporterilor clujeni în războiul aurului din Apuseni nu este întâmplătoare. În primăvară, Arpad Paszkany, patronul rivalilor de la CFR a încheiat un parteneriat de promovare cu cei de la RMGC, compania care intenționează să exploateze aurul de la Roșia Montană, Bucium (jud. Alba) și Băișoara (jud. Cluj). Mai mult, din iulie, Barrick Gold a plătit 20 de milioane de dolari pentru un pachet important de acțiuni la Carpathian Gold, o altă companie care visează la aurul Apusenilor. Barrick Gold a fost fondată și este condusă de Peter Munk, cel care deține o parte importantă și din grupul imobiliar-financiar Trigranit, ale cărui interese sunt reprezentate în România de Arpad Paszkany (mai multe detalii, aici).

Când RMGC s-a asociat cu CFR, am scris un articol, intitulat ”Paszkany, nici nu știi, cât de prost începi să fii. Arpi feat RMGC”, din care reiau finalul: ”Dacă se bazează că prin această sponsorizare își vor atrage simpatia clujenilor, cei de la RMGC au dat-o iarăși, rău de tot, în bară. Cea mai iubită echipă a Clujului a fost și este încă Universitatea. Nu am niciun dubiu în privința modului în care fanii lui ”U” au primit vestea acestei asocieri. Mai ales după ce directorul general al RMGC, Dragoș Tănase, a declarat, oficial că, citez: ”Ne bucurăm că suntem alături de echipa fanion a Transilvaniei” (iar pentru domnul Dragoș Tănase, ”echipa fanion a Transilvaniei” e CFR Cluj). Pentru cei care, poate, nu știu, suporterii lui ”U” sunt acei suporteri care scriu pe zidurile orașului ”Mamă, te iubim, dar nu ca pe ”U””.

Într-o tentativă disperată de câștigare a unei reprezentativități locale, Arpad Paszkany și-a exprimat intenția de a se muta cu CFR pe nou construita arenă a Clujului, care ia locul fostului ”Ion Moina”. O altă mișcare total neinspirată – deranjantă pentru proprii suporteri (atâți câți sunt) și iritantă pentru cei ai Universității. Gafă după gafă. Astfel, ceea ce inițial a părut o mișcare de marketing inspirată, care i-a mai spălat imaginea lui Paszkany – implicarea în fotbal și câștigarea unor trofee pentru Cluj – își arată acum reversul. Pentru că, într-adevăr, există unele lucruri care nu se pot cumpăra, oricât de mulți bani ai avea. Iar printre acestea se numără demnitatea personală și respectul unei comunități.

***

P.S.: Fotografia de mai jos, cu sediul UDMR din București, a fost realizată aseară, după ce consilierul prezidențial Eckstein-Kovacs Peter și-a prezentat demisia, din motive principiale – divergența de opinii în privința problemei Roșia Montană, cu președintele Traian Băsescu (detalii aici). Așa se câștigă respectul. Dar ăsta e un lucru pe care Paszkany e mai greu să-l înțeleagă.

Primele luni ale anului 2007 – urmărit penal în dosarul ”Gazeta II”, fiind acuzat de procurori de ”instigare la șantaj”, omul de afaceri clujean și patronului lui CFR Cluj Arpad Paszkany pleacă în străinătate, de unde trimite memorii către CSM, Parchetul Curții de Apel Cluj, Parchetul General și către… Traian Băsescu;

Martie 2007 – în cursul unei celebre apoi ședințe de bilanț a procurorilor, Traian Băsescu că a primit pe mail un memoriu de la ”un cetățean din Cluj”, în care se fac referire la fapte grave de corupție ale unor politicieni și afaceriști; memoriul a fost trimis procurorului general Laura Codruța Kovesi. După cum avea să se afle ulterior, ”cetățeanul din Cluj” era controversatul om de afaceri Arpad Paszkany.

Februarie 2009 – în Monitorul Oficial se publică listele sponsorilor partidelor politice din campania electorală din 2008; prin șase firme controlate de el și rudele sale, Arpad Paskany se află pe primul loc ca susținător al PDL, cu suma totală de 995.000 de lei (aproximativ 260.000 de euro, la cursul din octombrie 2008). Aceasta este suma oficială.

Astfel, conform Monitorului Oficial, firmele Ecomax și Euromentor, la care Paszkany este asociat direct, au donat 225.000 de lei, respectiv 60.000 de lei. Desboria (unde asociat este Arpad Paszkany și o firmă din SUA a lui Paszkany) și DNP Invest (controlată de Paszkany printr-o firmă cu același nume din SUA) au cotizat câte 225.000 de lei. Assix (Assix Creations, SUA, Paszkany) a donat 200.000 de lei, iar Baucom (unde cumnatul lui Paszkany este asociat cu firma Mentor, din SUA, a lui Paszkany) 60.000 de lei. Donațiile către filiala PDL Cluj au continut și după alegerile din 2008.

Decembrie 2009 – Adriean Videanu anunță că proiectul RMGC de la Roșia Montană va intra în programul de guvernare (în momentul anunțului, negocierile dintre PDL și UDMR pentru un nou Guvern nici măcar nu erau finalizate!);

Februarie 2011 – CFR Cluj, clubul de fotbal patronat de Arpad Paszkany, încheie un parteneriat de colaborare și promovare cu RMGC, compania care intenționează să exploateze aurul de la Roșia Montană; afirmam atunci că aceasta asociere este cel puțin ciudată: e ca și cum Pepsi ar sponsoriza în România o echipă de fotbal patronată de Coca-Cola. De ce? Arpad Paszkany reprezintă în România conglomeratul imobiliar-financiar Trigranit. Co-fondator al Trigranit, alături de Demian Sandor, este canadianul Peter Munk. Peter Munk este, în același timp, fondator și președinte al Barrick Gold, una dintre principalele firme miniere de exploatare a aurului din lume – o companie aflată (cel puțin teoretic) în concurență cu Newmont, acționar principal la Gabriel Resources (compania care deține peste 80% din RMGC). Anticipam atunci că asocierea dintre CFR Cluj și RMGC nu este doar una de imagine, ci avanpremiera pentru implicarea Barrick Gold în afacerea aurului românesc.

14 iulie 2011 – Ministerul Culturii, prin Direcția Județeană de Cultură Alba, anunță eliberarea certificatului de descărcare de sarcină arheologică pentru Masivul Cârnic din Roșia Montană. Anunțul se resimte la bursa din Toronto, acțiunile RMGC crescând brusc. Nu este, însă, singurul efect.

18 iulie 2011 – Barrick Gold cumpără (tot de la bursa din Toronto) 38,5 milioane de acțiuni, în valoare de 20 de milioane de dolari, la Carpathian Gold, companie care deține licențe de explorare și exploatare a aurului în România. Analiștii citați de ”Financial Post” și ”Mineweb.com” afirmă că această investiție a Barrick Gold este ”urmarea schimbării poziției României față de minerit” dovedită de eliberarea certificatului de descărcare de sarcină arheologică. Conform ”Mineweb.com”, tranzacția și implicarea Barrick Gold a resuscitat compania Carpathian Gold, ale cărei acțiuni coborâseră sub 0,5 dolari.

18 august 2011 – Președintele României, Traian Băsescu, declară la Sulina, că Guvernul trebuie să-și asume proiectul de la Roșia Montană.

21 august 2011 – Într-o emisiune la TVR, Traian Băsescu revine asupra subiectului, făcând referire la un interes strategic pe care l-ar avea România de pe urma proiectului RMGC – mărirea rezervei de aur a BNR. Chiar dacă afirmă că vor lua în discuție, în CA al BNR, opțiunea ”strategică” a președintelui României, reprezentanții BNR se declară mai degrabă sceptici în privința necesității și oportunității măririi rezervei de aur. În următoarele zile, cotația aurului la burse îi face însă în ciudă lui Băsescu, înregistrând cea mai mare cădere procentuală din ultimii doi ani. În aceeași emisiune, Traian Băsescu anunță deschiderea a încă două exploatări de aur în România, fără a le numi.

Presa afirmă, conform declarațiilor lui Alexandru Pătruți, directorul Agenției Naționale pentru Resurse Minerale (ANRM) că ar fi vorba de Certej (licență deținută de Deva Gold S.A.) și Băița-Crăciunești (licență în avizare la ARNM, tot pentru Deva Gold). Ambele în județul Hunedoara. European Goldfields, ”surioara” RMGC deține 80% din Deva Gold. Pe site-ul ARNM este menționată doar licența pentru Certej. La Băița Crăciunești există doar o licență de exploatare pentru calcar, deținută de Holcim. De asemenea, pentru Băița Crăciunești nu este menționată (conform site-ului ARNM) vreo licență de explorare (licență premergătoare, de obicei, licenței de exploatare). În plus, nici pe site-ul European Goldfields nu există vreo referire la vreo exploatare la Băița Crăciunești.

Singurele două licențe de exploatare a minereurilor auro-argentifere menționate de site-ul ARNM sunt pentru Roșia Montană (RMGC) și Certej (Deva Gold). Mai există însă o licență de exploatare pentru minereuri polimetalice și auro-argentifere la Băița, dar e vorba de localitatea Băița din județul Bihor, licență deținută de Mineral Mining. Despre cum a luat ființă Mineral Mining, ce ”afaceri” are cu Băița SA (firma condusă de Nicolae Blaga) mai multe detalii aici.

În Hunedoara însă, pe lângă Certej,  mai există însă două licențe de explorare, pentru minereuri de cupru și minereuri auro-argentifere la Rovina, deținute de Samax SRL Baia Mare. Samax SRL este deținută, la rândul ei de… Carpathian Gold. Firmă în care Barrick Gold tocmai a investit, pe 18 iulie, 20 de milioane de euro. Barrick Gold, firma lui Peter Munk, milardarul ale cărui interese în România sunt reprezentate de Arpad Paszkany. Principalul sponsor (oficial) al PDL și ”cetățeanul de la Cluj”, după cum s-a exprimat Traian Băsescu.

Mai multe amănunte despre istoria și proiectele European Goldfields și Carpahtian Gold în România aici.

Septembrie 2011 – în Camera Deputaților va intra la vot un proiect de modificare a Legii Minelor nr. 85/2003, care a trecut fără vreo dezbatere publică serioasă de Senat. Proiectul este, însă, de fapt, o lege care prevedere măsuri speciale de expropriere în favoarea titularilor de licențe miniere. Adoptarea acestei legi anulează toate certificatele și avizele legale (de urbanism, PUG, conservare a patrimoniului cultural și natural etc.) de care s-a împiedecat până acum RMGC și de care, în viitor, s-ar putea bloca European Goldfields și Carpathian Gold. Mai mult, legea ar aduce grave atingeri dreptului la proprietate și dreptului la acces la justiție a proprietarilor vizați. O analiză în detaliu a acestei legi puteți citi aici. Desigur, pentru expropriere va fi invocată ”utilitatea publică”. Cum, la o participație a statutului român de sub 20% în aceste proiecte invocarea ”utilității publice” e absurdă, capată sens declarațiile lui Traian Băsescu legate de creșterea rezervei de aur (aparentul ”interes strategic”).

O ultimă întrebare: cum credeți că vor vota reprezentanții PDL a căror campanie electorală a fost finanțată de firmele lui Arpad Paszkany? Desigur, îi puteți întreba și personal sau le puteți scrie. Detalii aici și aici.