Cupa Mondială n-a fost chiar un vis, dar a fost altceva în meniul nostru fotbalistic. Am învăţat de la Argentina că fotbalul nu înseamnă numai talent, ci şi pricepere, uruguayenii ne-au arătat că fotbalul are suflet, iar nemţii au făcut dovada că tinerii pot fi încântători, dar câştigurile consistente vin o dată cu maturitatea.

Spania a fost puternică şi a jucat cum a vrut. Şi meschin şi spectaculos şi cu mintea şi cu inima. S-ar fi descurcat onorabil în faţa oricărui stil de joc i s-ar fi opus duminica trecută, la Johannesburg.

Olanda, dacă ar fi câştigat, ar fi fost probabil un fel Grecie a lui 2004, iar la noi ar fi dat apă la moară antrenorilor care nu-s în stare să conceapă strategii ca lumea şi joacă la rezultat. S-ar fi făcut încă o dată apologia acelui păgubos “nu contează cum jucăm, important e rezultatul”, deşi la noi s-a trecut într-o altă fază, în care jucăm prost şi n-avem nici rezultate. Dinamo a găsit reţeta succeselor viitoare, să joace ca Spania, dar se teme de Olimpia Bălţi.

La naţională se tot vorbeşte de calificări la turneele finale, dar stabilim lună de lună minime istorice. Acum suntem pe locul 42 în lume şi pe locul 24 în Europa. Şi nu ştiu dacă nu cumva picajul este o tendinţă pentru naţionala României, fiindcă viitorul arată foarte prost, dacă ne uităm la tinerele generaţii de fotbalist, care nu reuşesc nimic dincolo de graniţe.

Spre comparaţie, naţionala Belarusului, adversară a noastră în grupa de calificare la Euro 2012 a reuşit să se califice la ultimul turneu final european de tineret, iar Bosnia-Heerţegovina, o altă adversară, are o echipă matură, care a pierdut la mare luptă, cu Portugalia, calificarea la CM 2010. Cât despre Franţa, cu Laurent Blanc pe bancă, are suficientă forţă să ne bată cu echipa a doua. Totul e să fie linişte în vestiar.

O predicţie pe termen lung? Vom privi la televizor şi următorul turneu final. Întrebarea e dacă şi când vom învăţa ceva sau vom crede în continuare că le ştim pe toate.

Reţeta succesului fotbalului din Africa este una proprie, la fel ca şi cea a prăbuşirii. Sentimentul de mândrie patriotică, atât de uzitat cu ocazia turneelor finale, se transformă la africani în stigmatul apartenenţei la o naţiune sau chiar la un continent. Jucătorii se împart între cei care sunt deja eroi naţionali, dar aleg să locuiască pentru tot restul vieţii în Franţa sau Anglia, şi cei care încearcă să se desprindă de ASEC Mimosas sau Chelsea de Ghana.

Ghana este în sferturile Cupei Mondiale, dar a câştigat meciul cu SUA prin explozia de moment. A marcat repede, în debutul ambelor prime reprize, dar americanii au fost cei care au atacat în permanenţă, chiar la 1-1, când s-ar fi putut păstra, totuşi, pentru prelungiri. Disperării colective a echipei SUA i s-a răspuns cu ambiţii personale. O mostră este golul de 2-1 şi mai e de remarcat la meciul de la Rustenburg că ghanezii n-au ajuns deloc în careul advers prin acţiuni colective prelungite sau înşiruiri de pase.

Cum-necum, Stelele Negre au realizat sâmbătă seara cea mai bună performanţă din istorie. După precedentul record, cel de acum patru ani (când s-au calificat în optimi), au venit la meciul cu Brazilia direct de la petrecere. Au jucat cu exuberanţă, dar au pierdut în faţa unei echipe mai mult pragmatice decât artistice.

Acum, contra Uruguayului, se spune despre ei că au în spate susţinerea unui întreg continent, însă este tocmai continentul pe care mulţi africani visează să-l părăsească.

A avut neşansa să întâlnească Argentina chiar la debut, iar jucătorii, deşi de multă vreme trăiesc şi joacă în Europa, atunci când se reunesc sub emblema Super-Vulturilor capătă o consistentă inocenţă, care le tulbură limpezimea ambiţiilor. Un cartonaş roşu prostesc, în meciul al doilea, cu Grecia, i-a aruncat pe nigerieni pe panta deznădejdii, de la 1-0 scorul s-a făcut 1-2, iar fotbaliştii au rupt rândurile care încotro, în timp ce suporterii i-au ameninţat cu linşajul.

S-ar fi putut califica după meciul cu Coreea de Sud, dar haosul era deja total. În el fost prinsă până şi aşezata naţională asiatică, iar nigerienii au ratat cât toate echipele din grupă la un loc.

Eliminarea Nigeriei este o pierdere pentru acest Campionat Mondial. Muncitoare şi bine organizată, Coreea de Sud nu este o echipă spectaculoasă. Şi nici aşa puternică. Pare victimă în faţa artei coerente a Uruguayului. Aşa cum o altă sud-americană, Argentina, are şansa sferturilor în faţa unui Mexic a cărui reprezentativă este chinuită de dorinţă, dar lipsită de valoare.

Mostră a haosului nigerian, în meciul cu Coreea de Sud:

Cu excepţia lui Jorge Valdano, colegii de generaţie ai lui El Pibe D’Oro n-au rămas să scrie marea istorie a fotbalului. Jorge Luis Brown, cel care a deschis scorul în finala Mondialului mexican, atacantul Gustavo Dezotti şi mulţi alţi ca ei sunt doar accesorii în marea creaţie a lui Diego care l-au ajutat pe argentinian să-i coteste lui Pele titulatura de rege al fotbalului.

Spre deosebire de jucătorul Maradona, selecţionerul are la dispoziţie poate cea mai strălucitoare echipă din istoria Argentinei. Sunt Lionel Messi, Carlos Tevez, Javier Mascherano, Kun Aguero, Diego Milito şi înşiruirea ar putea continua. Contestat de presa din propria ţară, Maradona a reuşit până acum să le închidă gura ziariştilor. Se bucură de suţinerea necondiţionată a suporterilor şi, mai important, de cea a jucătorilor pe care îi antrenează.

Deocamdată echipa a marcat cinci goluri în Africa de Sud, trei dintre ele fiind opera lui Gonzalo Higuain, fotbalist care aparent nu face nimic pe teren, dar de fiecare dată se află în careul advers acolo unde este şi mingea. La ce lot are la CM 2010, Argentinei nu-i trebuie geniul vreunui strateg, de genul lui Jose Mourinho sau Fabio Capello. A-i lăsa pe jucători să joace cum le place şi ce ştiu ei mai bine, fără a-i constrânge în rigori tactice, pare mai important. De aceea Argentina a arătat până acum spectaculoasă şi haotică. A fost la un moment dat în corzi în meciul cu Nigeria, Coreea de Sud a fost pe punctul s-o egaleze, dar albiceleştii n-au arătat încrâncerea care transformă fotbalul într-un joc scrâşnit, care ucide spectacolul.

Cu bucuria fotbalului exprimată public, Argentina aproape că a ajuns în optimi. Drumul până la finală este lung, dar dacă echipa îl va parcurge meritul este în primul rând al contestatului Diego, fiindcă de-a lungul vremii am văzut prea multe naţionale pline de vedete care s-au oprit înainte de vreme. În 2006, Brazilia lui Kaka, Ronaldo, Ronaldinho, Robinho şi Roberto Carlos nu depăşea sferturile, iar în 2002 Franţa lui Zidane, Makelele, Henry şi Trezeguet nu reuşea să marcheze vreun gol. Şi salturile în timp ar putea continua…

De când i-a adus titlul european, în 2004, Otto Rehhagel n-a învăţat-o decât să-şi perfecţioneze antijocul şi recunoaşterea a obţinut-o la Euro 2008, când selecţionata elenă a împărţit cu România titlul “echipa cu cel mai urât joc de la turneul final”. Dealtfel, cele două selecţionate seamănă şi acum foarte mult ca atitudine şi stil de joc. N-ar fi nicio diferenţă facă pe banca elenă ar sta Victor Piţurcă sau Răzvan Lucescu, iar la noi ar veni Otto Rehhagel. Anti-fotbalul n-a păcălit fotbalul decât o dată, în 2004, ulciorul nu mai merge la apă. Cei care spun că nu contează cum câştigi nu fac decât să-şi strige disperarea sau sunt mânaţi de gânduri mercantile.

Grecia este o echipă leneşă chiar şi atunci când e condusă. Nu cred că vom găsi o naţională mai urâtă la actualul turneu final. Asta pentru că fotbalul asiatic se joacă cu dorinţă, cel european cu inteligenţă, cel african cu naivitate, iar cel sud-american cu bucurie.

Din simbioza ultimelor două a ieşit primul spectacol al actualei ediţii de CM, în Argentina – Nigeria. S-a marcat doar un gol, dar au fost o mulţime de ocazii, în special de partea echipei lui Maradona. Messi a început bine, chiar dacă a ratat mult, dar valoarea de moment a selecţionatei albiceleste nu este relevantă atât timp cât până acum s-au jucat doar patru meciuri la CM.

Oricum, la ce s-a jucat până acum în grupa B, în cursa pentru cele două locuri care duc în optimi au mai rămas trei echipe: Argentina, Nigeria şi Coreea de Sud.

Deşi Campionatul Mondial din Africa de Sud este a 19-a întâlnire majoră la nivel global, din acest punct de vedere fotbalul se poate împărţi deja în trei etape. Cea de dinaintea celei de-a doua conflagraţii mondiale este însă una prea relevantă sub aspect socio-politic, cel care a primat fiind aspectul economic. Astfel, la CM 1930, din Uruguay, deşi a fost invitată toată Europa, au participat doar patru reprezentative de pe Bătrânul Continent, din cauză că turneul se ţinea “prea departe”. La fel, la turneele europene din 1934 şi 1938 au participat doar trei şi respectiv, două naţionale din lumea nouă.

A doua etapă, cea de după război, se cristalizează după anii ‘60, când statele europene, cel puţin, sunt concentrate mai degrabă de propriul lor mers. Termenul “globalizare”, chiar dacă ar fi fost inventat, nu ar fi fost chip să fie şi pus în practică. Aşa se face că la CM 1970 din Mexic, întâlnim foarte multe naţionale “monolit”. Nu luăm aici în discuţie ţările comuniste, precum România, URSS sau Bulgaria, însă este de remarcat că naţionale precum a Belgiei, Mexicului, Israelului, Italiei, Angliei şi chiar Braziliei aveau în “lotul de 23″ jucători provenind exclusiv din campionatul intern.

Faza globalizării începe după anii ‘80 şi se dezvoltă accentuat după căderea blocului comunist, când vânzoleala transferurilor şi circulaţia nestingherită a banilor fac posibile orice tranzacţii. CM 2010, din Africa de Sud, dă însă o nouă dimensiune fenomenului fotbal. Semnalul a fost dat de Germania, ţară căreia i-a fost interzisă participarea la CM 1950. Prezentarea echipamentului său de rezervă, la începutul anului, a stârnit vii proteste şi comentarii, subliniindu-se că tricourile negre cu care nemţii vor juca în Africa de Sud amintesc de cel de-al treilea Reich. Şefii “Panzerelor” şi-au văzut de treabă şi au subliniat că ele sugerează doar spirit de echipă.

Oricum, spre deosebire de alte 30 de naţionale prezente la Mondiale, nemţii duc în Africa de Sud un lot exclusiv german, numai cu jucători din Bundesliga şi antrenor german (Anglia are doar fotbalişti din Premier League, însă antrenor italian). O situaţie similară se mai întâlneşte la acest turneu final doar la o altă putere a Axei din cel de-al doilea Război Mondial, Italia.

Cât despre a treia putere a Axei, Japonia, ea galopează vertiginos să le ajungă pe celelalte două. Dacă acum patru ani ea avea selecţioner brazilian şi şase “stranieri”, acum are antrenor nipon şi patru jucători care evoluează în alte campionate. Oricât de întâmplătoare ar părea aceste constatări să nu uităm declaraţia din 22 mai, pe marginea prezenţei germanilor în Afghanistan, în urma căreia preşedintele ţării, Horst Koehler, îşi prezenta ulterior demisia: “Suntem pe drumul cel bun ca întreaga societate să înţeleagă că o ţară de dimensiunile noastre, cu o asemenea orientare către export şi cu o asemenea dependenţă de export, trebuie să ştie că, la o adică, are nevoie şi de o intervenţie militară pentru a-şi apăra interesele. De exemplu: căi comerciale libere”.

Blamabil la nivel politic, acest tip de discurs este intangibil din punct de vedere sportiv, unde spiritul de competiţie este clar mai pronunţat decât cel de fair play. Oricum, istoria CM şi a Jocurilor Olimpice sunt factori care indică, în anumite momente, direcţia spre care se deplasează anumite state.

Duminică seara, la Bucureşti, s-a arătat încă o dată dimensiunea faliei care separă lumea autorităţilor de lumea cetăţeanului obişnuit. În faţa faptelor fanilor – da, reprobabile! – cei plătiţi tocmai să preîntâmpine astfel de evenimente nu fac decât să se mire şi să se întrebe cu mâinile în şold cum e posibil să se întâmple aşa ceva. Asta deşi erau prevenite de şapte zile că în Ghencea se pune de-o răzmeriţă. La sfârşitul luptelor, fiecare şi-a numărat pagubele: jandarmeria – doi răniţi, firma de securitate de la stadion – trei răniţi, poliţia – două maşini cu geamuri sparte.

Iar aici intră în scenă imaginea Poliţiei Capitalei, purtătorul de cuvânt Christian Ciocan. De la căpătâiul celor două Loganuri boţite el cere sprijinul populaţiei, face apel la conştiinţa civică să-i prindă pe făptaşi. Adică poliţia, plătită din banii populaţiei şi ca să apere cetăţeanul, cere ea însăşi protecţia acestuia. Asta deşi o organizare pe măsura gravităţii prognozelor evenimentelor ar fi diminuat poate impactul confruntărilor. Păi dacă poliţia nu poate să se apere singură, ce siguranţă şi încredere au cetăţenii obişnuiţi ajunşi întâmplător în preajma cetelor de haidamaci?

Dar Christian Ciocan nu s-a oprit aici. A vorbit, nici mai mult nici mai puţin decât de amenzi pe stadioane, pentru suporterii care înjură, acuzaţi de “ultraj contra bunelor moravuri”! Nu ni s-a comunicat şi cum se va face asta, dacă în arenă vor fi trimişi poliţişti cu chitanţier, care să repereze onoarea mamei arbitrului. Poate n-ar fi rău ca Poliţia Capitalei să încerce aplicarea pe stadioane şi “respectarea liniştii publice”, iar suporterii să n-aibă voie să ţipe cu niciun chip, nici chiar când favoriţii marchează. Aşa chiar s-ar restabili ordinea! Iar microbiştii se vor bucura câteva ore mai târziu, acasă, fără patimă, în camere antifonate.

Cu asemenea atitudine a poliţiei, îndreptată să instituie noi măsuri punitive, ignorându-le pe cele de prevenţie, să nu ne mirăm dacă aceste violenţe vor creşte, tocmai din spirit de frondă. Răul trebuie preîntâmpinat şi mers la cauzele lui, nu adus la secţie de cetăţean, de luni până vineri, între orele 9 şi 14.

Ionel Lespuc: Campionatul acesta este cel mai echilibrat din câte îmi amintesc. Ce-i drept, în anii ’80 se mai întâmpla să meargă cap la cap două echipe, dar asta pentru că, în meciurile cu Steaua şi Dinamo (mai târziu au apărut şi Victoria sau Flacăra Moreni), adversarele nu aveau voie să câştige. Şi nici nu prea puteau, săracele, având în vedere că orice jucător mai răsărit era imediat momit ori luat de-a dreptul cu arcanul. Hagi a fost luat fără transfer de la Sportul, iar Gică Popescu se ascundea prin Craiova de oamenii Stelei.

Existau şi rezultate surpriză, dar se lăsau cu secretari de partid scandalizaţi şi cu retrogradări. Vă mai amintiţi ce a păţit Timişoara? În peisaj intrau şi arbitraje direcţionate. Ţin minte că, mult înainte ca Marian Salomir să poarte şortul Stelei şi să declanşeze un scandal uriaş, l-am văzut pe Ion Crăciunescu într-un trening roş-albastru cu emblemă.

Dar să revenim la campionatul din zilele noastre. Întrebarea care şi-o pun mulţi este dacă s-a produs o nivelare valorică şi dacă aceasta s-a produs în sus sau în jos? Evident că da şi la fel de evident că în jos. Asta după ce Steaua a devenit sala de jocuri mecanice a lui Gigi, Dinamo, clubul petrecăreţilor, iar Rapid, galantarul lui Copos. Pentru noii investitori din fotbal a părut tot mai limpede că cele trei bucureştene nu mai erau greu de ajuns din urmă, cu ceva bani, un antrenor competent şi o selecţie riguroasă a fotbaliştilor din străinătate.

Şi, atenţie!, nivelarea nu e chiar aşa recentă cum pare. Meteahna cu arbitrajele a rezistat peste timp şi a acoperit neinspiraţia antrenorilor şi impotenţa jucătorilor de la cluburile de top. Totul a ieşit la iveală odată cu cazul Penescu, iar DNA are un rol important în succesul de anul trecut al Unirii Urziceni şi în echilibrul de acum.

Daniel Spătaru: Pai da, an de an s-a acumulat atâta mâl ca să se ajungă la nivelarea asta, că o să ne trezim că, din cauza greutăţii noroiului, Liga I o să se scufunde în Liga a II-a. Dacă sezonul trecut, după etapa 20, erau şapte puncte distanţă între locul 1 şi locul 5, acum şapte puncte sunt între locul 1 şi locul 9. Noroc că şi divizia secundă scade valoric direct proporţional cu prima, deşi cine ştie ce ravagii va face Brăneştiul la anul pe prima scenă.

Privitor la metodele de dinainte de ’89 aş avea de reproşat doar lipsa de tact. Fiindcă din punct de vedere al arbitrajului nu-i mare deosebirea faţă de jafurile la drumul mare care se petrec acum în Serie A, în favoarea aceloraşi formaţii. Cât despre transferuri, Real, Barcelona, Chelsea şi altele ca ele tot cu arcanul iau jucătorii, doar că oferă ceva bani în schimb. Deşi mai apar scandaluri în care clubul mamă este eludat, prin diverse înţelegeri cu fotbalistul. Dar e clar că o echipă mică nu poate ţine prea mult un jucător valorors, presiunile sunt prea mari.

Iar atunci, da, se ajunsese să avem deja şi o a treia echipă valoroasă. Steaua juca în 1989 finala Cupei Campionilor, Victoria ajungea în sferturile Cupei UEFA, de unde o scotea Dinamo Dresda, iar Dinamo juca în 1990 semifinală de Cupa Cupelor. În aceiaşi ani s-a dezvoltat Generaţia de Aur, deci e clar că atunci nivelarea se producea în sus.

Cum spuneam, acum e invers… Oricum, văd două planuri distincte. Unul al corupţiei, în care cazul Penescu are doar valoare de sperietoare, fiindcă nu cred că vom avea un caz Borcea sau un adevărat caz Becali sau mai ştiu eu cine… Şi planul valoric, nu legat neapărat de primul. Ţine de puterea investitorilor şi priceperea antrenorilor. Nu-i suficient ca jucătorii să crească, trebuie şi formaţi.

Viorel Dobran: Avem un fotbal meteodependent, în care patronii se cred cei mai buni antrenori, iar tehnicienii sunt excelenţi filosofi în a explica faptul că “mingea e rotundă”.
Fotbalul românesc contemporan, oricât ar încerca oficialii să mă contrazică, stă bine la capitolul afacere. Vin banii importanţi de la UEFA, autorităţile locale îşi cumpără dreptul de a fi înjuraţi mai puţin de microbişti pentru gropile din oraşe, iar drepturile TV plătite sunt enorme. Valiza cu 1,7 milioane de euro al lui Gigi Becali şi numeroasele şpăgi date, conform rechizitoriului procurorilor, de Cornel Penescu, sunt argumente în plus.

Cum spuneam şi cu alt prilej, “un fotbal condus de Naşul şi Corelone, cu majoritatea patronilor cercetaţi penal, cu Oscaruri oferite de Nicu Gheară şi cu transferuri numai către offshore-uri nu poate să dea goluri decât în poarta DNA”.
Cât priveşte nivelul strict fotbalistic, când Steaua pierde acasă cu Ceahlăul, iar Ceahlăul este învinsă acasă etapa viitoare de Oţelul, echipă care mai bate şi pe CFR Cluj, o altă pretendentă la titlu, impresia nu este decât de haos, nu de creştere a competitivităţii. Nu cred că e cazul să mai amintim despre cupele europene, unde chiar şi mult trâmbiţata evoluţie bună a Unirii Urziceni în Liga Campionilor s-a datorat mai mult prestaţiei modeste adversarilor decât vitejilor lui Bucşaru. Sau poate mă înşel?

S-a întâmplat însă ca după meciul Rapid – FC Timişoara să se vorbească la obiect. Marian Iancu, vechi procesoman, care vrea să-l bage la puşcărie pe Mircea Sandu, însă neapărat în celulă cu Blatter (avea Iancu acum vreun an dovezi care urmau să zguduie FIFA!), a acuzat Rapidul că i-a folosit ilegal pe Varga şi Tibi Bălan. Părea una dintre vorbele fără acoperire cu care ne-am obişnuit atât de mult, însă ea a fost confirmată imediat de către Dumitru Dragomir. Culpa fiind clară, urma o sancţiune pe măsură, conform regulamentului: echipa care a greşit pierde cu 0-3, la masa verde!

Dar nu, la noi nu se judecă în litera regulamentului, ci în spiritul lui. Iar spiritul trebuie să fie unul al iertării, al “Cooperativei”, într-ajutorării şi bunei înţelegeri. “Rapid a greşit, dar cât voi fi eu la Ligă nicio echipă care a câştigat meciul pe teren nu-l va pierde la masa verde!”, a fost declaraţia şoc a lui Dumitru Dragomir.

Interpretată în termeni extremi, am putea înţelege că o echipă poate folosi jucători dopaţi, suspendaţi, nelegitimaţi (cum se întâmplă în cazul de faţă), că nu riscă să piardă puntele pe care le-a câştigat pe teren. Să ne-amintim cât de greu a fost retrogradată FC Argeş anul trecut (mai mult de teama UEFA), deşi se dovedise foarte clar că patronul a cumpărat arbitrii pentru a câştiga meciuri. Sau cum Adrian Neaga a fost scos basma curată deşi a fost depistat pozitiv în vara lui 2001. “Nu poţi nenoroci pe viaţă un om. Le-am dat drumul băieţilor, să joace, că aşa e moral”, spunea Mitică la vremea respectivă.

În aceiaşi termeni ai bunăvoinţei circula deunăzi şi un zvon prin Liga I, un soi de pricipiu al rotaţiei în ceea ce priveşte echipa care ar urma să câştige campionatul. El ar fi intrat în vigoare în anul în care a câştigat CFR Cluj campionatul. Dacă-i aşa, ardelenii şi Urziceniul pot să-şi ia adio de la titlu anul ăsta. Or, dacă ţinem seama de strădania şefului LPF ca toată lumea să fie mulţumită scenariul ar putea să fie mai mult decât o simplă teorie a conspiraţiei.

Jucătorii rămân indiferenţi când aud acordurile imnului naţional, suporterii şi-au pierdut obişnuinţa de a le mai ţine pumnii, dar şi emoţia care îi însoţea la jocurile tricolorilor. Echipa nereprezentativă a României este selecţionata de fotbal, cota sa de popularitate scăzând sub cea a unui club din Liga I. Iar asta nu neapărat din cauza rezultatelor, ci a atitudinii jucătorilor şi stilului lor de joc.

România joacă prost, unul dintre cele plictisitoare şi cenuşii stiluri din Europa. Unul meschin, de echipă mică. “Poate-i prindem pe francezi obosiţi sau în formă proastă!”. Ăsta-i visul nostru! Cu aşa atitudine n-avem şanse să trecem nici ca turişti graniţa în Ucraina, în vara lui 2012, cu atât mai puţin să ne calificăm la turneul final.

Avem antrenori slabi. Şcoliţi după manual, dar fără imaginaţie. Îi vor doar arabii şi ruşii.

Avem jucători limitaţi, crescuţi în cluburi şi rămaşi acolo până dimineaţa. Nu-i vrea nimeni. Avem stadioane, dar nu şi public să le umple, tot aşa cum avem fotbal şi n-avem echipă care să-l joace.

Cercul vicios al resemnării e departe de a se rupe, iar preliminariile tot mai aproape.