JIMMY BĂTĂUŞUL, BOXERUL ROMÂN CARE A LUPTAT PENTRU TITLUL MONDIAL CU CELEBRUL JACK DEMPSEY

În mod sigur, românul nu s-a născut numai poet ci şi… boxer!!! Toma Aurel nu este singurul pugilist român, aşa cum s-a ştiut până acum, care a evoluat în “Madison Square Garden”, arena în care visează să ajungă orice boxer. Înaintea lui a făcut-o de multe ori Valeri Trâmbiţaş! Dar cine este acest Mare Necunoscut al boxului nostru? O spune chiar el, cu mândrie, în autobiografia pe care a publicat-o în 1946: “M-am născut în Bucuresti, România, pe 6 iunie 1898, dintr-o lungă linie ancestrală. Cu peste şase sute de ani în urmă, familia Trâmbiţaş şi-a dobândit numele său.”

Tatăl eroului nostru, pe care-l chema tot Valeri, s-a născut undeva între anii 1875-1879 în zona Făgăraşului, în perioada în care Transilvania aparţinea de Imperiul Austro-Ungar. El a fost român ortodox. În 1897 s-a căsătorit cu Caterina-Paulina Leabu, născută în Beclean, la 5 km de Făgăraş, ca fiica lui Dumitru şi a Elenei Leabu (fostă Bucur). Chiar şi astăzi în Beclean pot fi găsiţi mulţi locuitori cu numele Trâmbiţaş. De asemenea, Becleanul este foarte aproape de Netot (Gura Văii, din 1966), satul unde familia Bucur are rădăcini.

După căsătorie, Caterina si Valeri au trecut ilegal frontiera dintre Imperiu şi România, găsind de muncă la Bucureşti. Aici s-au născut primii trei copii, toţi băieţi: Valerie (1898), Alexandru (1901) şi Traian (1903). Tatăl a respectat cu sfinţenie tradiţiile creştine potrivit cărora, în acele vremuri, primul născut lua numele tatălui cu adăugarea unui “a”, “e” sau “ie”. Aşadar de la “Valeri” s-a ajuns la “Valerie”.

In 1906 tatăl, cu gândul la o viaţă mai bună, pleacă spre Statele Unite fără soţie şi copii. Se îmbarcă în portul german Bremen pe nava “Chemnitz” la 17 februarie şi ajunge la New-York la 6 martie. Neştiind engleza, normal, la coborârea de pe vas este înregistrat “după ureche” ca “Valiuan Trombitas, muncitor agricol, 26 ani, căsătorit”.

În 1907 sosesc în marea metropolă americană şi soţia cu cei trei băieţi. Ei s-au îmbarcat în portul german Hamburg pe nava “Barcelona” la 4 aprilie şi au atins coasta Statelor Unite la 21 aprilie. Ofiţerul de imigrări a consemnat că noii veniţi au fost chemaţi de Valer Trâmbiţaş din Portland, Oregon-203 Burnside St. în calitate de soţ. Tot acel oficial, având auzul mai fin, a scris în dreptul celor patru noi emigranţi numele “Trinsbiczas” apropiindu-se de pronunţia corectă “Trambitzach”. În acte cei patru apar Katalin (30ani) de la Caterina, Valer (9ani), Alexandru (6ani) si Toajan (3ani) de la Traian.

Ajunşi în casa din Oregon, Valeri si Katherine-Pauline au mai conceput trei copii: George si Lena, gemeni născuţi în 1910 şi Johnie, născut în 1912. Din păcate, Lena şi Johnie au murit în 1919 din cauze necunoscute. O mare lovitură pentru familia Trâmbiţaş vine în 1912 când tatăl, Valeri, moare pe neaşteptate. Din acel moment Valeri-junior a devenit singurul sprijin pentru familia sa, fiind silit să câştige bani de mic. După ce a vândut un timp ziare, în 1913, la 15 ani, s-a apucat de box la clubul “Newsboys”. A început ca semimijlociu şi a câştigat primul meci de patru reprize la un… picnic. Apoi, dovedind o forţă şi o voinţă ieşite din comun, a triumfat în campionatul organizat în cadrul clubului. Însă i-au trebuit vreo patru ani pentru a câştiga din box suficient pentru a duce un trai decent. Fratele său Alex s-a apucat de box la aproximativ un an după el, iar Traian, cunoscut ca Johnny, trei ani mai târziu.

În 1917 s-au produs două evenimente importante în viaţa lui Valeri: s-a mutat la San Francisco şi s-a căsătorit, însă soţia sa va muri un an mai târziu din cauza unei boli. În marele oraş din vest l-a întâlnit pe Jack Dempsey, nebănuind niciun moment că acesta va deveni primul mare campion al lumii la categoria grea, cum este cunoscut în istoria nobilei arte, şi că într-o zi va boxa cu el pentru centura cu diamante.

Până la începutul anului 1918 compatriotul nostru a boxat sub numele de Valley Trâmbiţaş, după care l-a schimbat în Jimmy Darcy în onoarea regretatului pugilist australian Les Darcy. Acesta, supranumit şi “Minunea din Maitland”, a susţinut 50 de meciuri, obţinând 46 de victorii şi suferind doar 4 înfrângeri, niciuna înainte de limită! Dupa ce l-a invins în 1916, la Sydney, prin KO in repriza a noua, pe George Chip, devenind campion al lumii la categoria mijlocie, a murit un an mai târziu de pneumonie la doar 21 de ani…

În 1919 Valeri s-a recăsătorit cu Mary Elizabeth Finley, în vârstă de 17 ani, cu care va avea doi baieţi, Valeri (Larry) si Jack Trâmbiţaş. Valeri i-a crescut singur pe copii dupa ce s-a separat de soţia sa. Larry a ajuns si el boxer, fără să aibă însă rezultate deosebite.

Din 1917 până în 1921 Valeri a boxat, în general, pe coasta de vest a Statelor Unite, câştigând titlul de campion “Pacific Coast” la categoria mijlocie după ce l-a învins la Seatle, în data de 21 iulie 1921, pe Batling Ortega prin ko tehnic în repriza a doua. În acea perioadă românul nostru şi-a câştigat supranumele “Teroarea din Vest”!!!

In 1921 Jack Kearns, managerul campionului Jack Dempsey, i-a făcut o invitaţie neaşteptată trimiţându-i două bilete de tren, pentru el şi fratele său Alex. Kearns, care îi urmărise ascensiunea şi care cunoştea că are o dreaptă formidabilă, dar şi o mare capacitate de a încasa lovituri, l-a invitat la New York pentru a-l manageria. Între 1921 şi 1923 a fost sparring-partener pentru marele Dempsey, dar în anii `20 a susţinut şi câteva meciuri absolut memorabile cu nume foarte mari ale boxului american din acea perioadă, ajungând să fie numit cu admiraţie de toţi cei care l-au urmărit “Fighfting Jimmy” (“Jimmy Bătăuşul”)!!!

Unele întâlniri ale românului Valeri Trâmbiţaş au fost descrise pe pagini întregi în literatura de specialitate de peste ocean, semănând cu scenariul unui film de succes cum au fost multe cu subiecte din box. Să vă dau doar un exemplu “cules” din revista “Fight Magazine” sub titlul”Teroarea din Vest”. Cu Tommy Loughran, pugilist care l-a întâlnit printre alţii şi pe celebrul Gene Tunney cu care a terminat la egalitate(!), Valeri s-a bătut de două ori în limitele categoriei mijlocie. Prima dată a fost pe 24 ianuarie 1922 în “Ice Palace” din Philadelphia, oraşul natal al lui Tommy care avea în acel moment 19 ani. Loughran îşi punea ghetele când în vestiarul învecinat a intrat Valeri, tocmai sosit de la New-York. Românul a început să spună, cu o voce tare şi rău prevestitoare,  ce-i va face tânărului Thomas Patrick. Deoarece între vestiare era doar un perete subţire, Loughran auzea îngrozit fiecare cuvânt. “Vreau să prind trenul de ora unsprezece înapoi la New-York”-a mârâit Darcy-”şi singura modalitate de a face asta, fără să mă grăbesc şi să-mi rup gâtul este să-l bat pe acest  rigid Loughran în prima repriza. Nu le pot transmite spectatorilor decât <Priviţi-ma!>”.

Tommy l-a privit întrebător pe Joe Smith, antrenorul său. Căuta să nu se alarmeze. Desigur, auzise totul despre isprăvile dreptei lui Darcy, dar cunoştea şi teoria lui Jim Corbett potrivit căreia “numai un fraier e lovit cu dreapta!”. Aşa că, la începutul meciului, a dansat în jurul lui Darcy încercând să evite dreapta acestuia devastatoare. A reuşit până în repriza a treia când Valeri i-a “prins”  o dreaptă în bărbie şi adulatul publicului  a căzut în “patru labe”. Pe chipul său de Adonis se putea citi o mare uimire. Jimmy a spus: “Se pare că, până la urmă, voi prinde trenul de 11. E foarte bine!”. Şi a zis-o suficient de tare încât cuvintele să pătrundă în creierul ameţit al lui Tommy…”Da, va ajunge, nu-i aşa?!”-gândi Loughran cu genunchii zgârâiaţi şi capul cât un balon meteorologic. Darcy a crezut că lupta se terminase. Arbitrul a început să numere rar.Tommy s-a fixat pe un genunchi şi a ascultat ca un elev silitor în faţa unui profesor sever. A stat jos până când arbitrul a ajuns la opt conform principiului că un knockdown este un knockdown indiferent la cât te ridici…Când s-a pus din nou în poziţie de luptă mintea îi era limpede, dar îi dispăruse zâmbetul de pe chip. Buzele-i subţiri erau strânse şi-n acele momente arăta mult mai bătrân faţă de cei 19 ani ai săi. Darcy a trimis din nou dreapta să năprasnică spre acel chip îmbătrânit înainte de vreme. Tommy a văzut-o în ultima clipă, a eschivat şi a ripostat cu croşeul de stânga. Darcy a fost pentru prima oară descumpănit. Beneficiind de uluiala adversarului său, Tommy s-a năpustit cu o ploaie de lovituri care l-au făcut pe Jimmy să sângereze uşor sub nas. Ce-a urmat poate fi o poveste despre box spusă nepoţilor. A fost o luptă sălbatică potrivit presei locale însă niciunul dintre combatanţi nu a mai făcut cunoştinţă cu podeaua. În ultima repriză, a zecea, la un clinci, Tommy a spus: “Se pare că dumneavoastră, Jim, o să rataţi trenul de ora 11…”. Darcy a mai mârâit ceva, a mai trimis o directă de dreapta, dar a ratat de puţin ţinta. Lui Loughran i-a trecut pentru ultima oară glonţul pe la ureche. În acele vremuri unele meciuri nu aveau arbitri judecători la mese, aşa că decizia finală era luată de reprezentanţii presei! Deşi meciul a fost foarte strâns, deşi cel care a căzut la un moment dat a fost reprezentantul gazdelor, ziariştii locali Paul  Zabala (“Philadephia Public Ledger”) si Jack Kincald (“Philadephia Inquirer”) l-au dat pe Tommy Loughran învingător la puncte. Valeri a avut totuşi puterea să se comporte ca un adevarat gentleman. După ce coborât din ring, a intrat în vestiarul lui Tommy şi i-a întins mâna spunându-i: “Copile, ai cele mai mari perspective. La naiba, mi-ai dat o lecţie de box în seara asta!”. “Mulţumesc! Pentru un minut a părut că vei ajunge la timp la New-York.”-i-a raspuns Tommy adversarului său de 23 de ani… Datorită aspectului echilibrat al întâlnirii, managerii celor doi boxeri au forţat meciul revanşa care s-a disputat după doar patru luni, la 28 aprilie pe “Syracuse Arena” din New-York. Loughran s-a impus din nou la puncte, de data asta după douasprezece reprize, dar nu se cunosc prea multe detalii despre acea intalnire. Oricum, era greu de “contabilizat” fiecare meci o data ce, în acea perioadă se boxa într-un ritm nebun. De pildă, între cele două meciuri epuizante cu Darcy, Tommy Loughran a mai susţinut alte cinci (!!!), stând în ring, la fiecare, cel putin opt reprize…

Memorabile au fost şi cele trei mari “bătălii” cu legendarul mijlociu american Harry Greb,  toate pierdute la puncte, după zece reprize, dar ,conform presei vremii, “lucrurile” nu au fost chiar atât de clare în favoarea lui Greb. De pildă, în prima dispută din 13 mai 1921 de la Boston, deşi a suferit o fractură la mâna stângă,românul  l-a dominat clar în ultimele reprize pe american, lovind, practic, doar cu dreapta sa formidabilă! Cei doi s-au reîntâlnit pe 24 octombrie în acelaşi an la New York, ziarul “Pittsburgh Post” subliniind că Greb a câştigat greu. În cel de-al treilea meci din 4 octombrie 1923 de la Pittsburgh, pe terenul adversarului, românul l-a dominat copios în primele cinci reprize. Încurajat frenetic de spectatori, Greb, supranumit şi “Morişca din Pittsburgh” datorită frecvenţei incredibile a loviturilor, s-a trezit din pumni şi a reuşit să-i convingă pe ziariştii locali(!!!) să-i acorde victoria…Dacă Greb ar fi caştigat clar vreun meci şi ar fi dovedit o mare superioritate, nu s-ar fi organizat trei întâlniri între cei doi. Nu ar fi fost deloc atractive pentru public şi reţetele financiare ar fi avut de suferit. Dar, în mod clar, meciurile au fost pe muchie de cuţit şi, de aceea, au şi rămas consemnate în “paginile de istorie”…În timp, când au existat mari rivalităţi, s-au organizat asemenea trilogii, printre cele mai celebre numărându-se meciurile dintre Muhammad Ali si regretatul Joe Frazier şi cele dintre Micky Ward şi, la fel de regretatul, Arturo Gatti.

În mod clar, deşi nu a fost cel mai disputat, meciul cu Jack Dempsey rămâne cel mai important din cariera lui Jimmy Darcy. Despre acest meci s-a documentat serios şi a scris în 2010 Mike Dunn, scriitor si istoric al nobilei arte care trăieşte în Lake City, Michigan. Acesta lămureşte şi dilema dacă Dempsey şi-a apărat sau nu titlul mondial la categoria grea cu acel prilej.

Jack Dempsey se afla într-un lung turneu demonstrativ în Statele Unite având mai mulţi sparring-parteneri, cum erau Larry Williams, Jack Clifford, Frank Britton. Campionul trebuia sa facă o demonstraţie de box în arena “Auditorium Buffalo Broadway” în seara zilei de 22 iulie 1922, o dată memorabilă pentru boxul nostru deoarece Dempsey l-a ales ca partener pe românul Valeri Trâmbiţaş. Când toate lucrurile erau puse la punct şi…biletele vândute, Dempsey a primit, în ultimul moment, o telegramă de la Comisia de Box a statului New-York care îl informa că meciul se va putea disputa doar dacă va fi unul oficial şi işi va pune titlul mondial in joc.

Pentru a nu anula lupta şi a nu-i dezamăgi pe cei 20.000(!!!) de spectatori care plaltiseră câte 50 de cenţi pe bilet, Dempsey a fost de acord şi a boxat patru reprize cu Darcy cu centura pe masă!. Ziarul “San Francisco Chronicle” a scris după meci că Dempsey a evoluat “în mod magistral”, dar Darcy, cu o bărbie de piatră, putea câştiga titlul cu o lovitură norocoasă! Însă diferenţa de valoare şi…de gabarit şi-au spus cuvântul, în final Dempsey câştigând la puncte. Harry Burchell, secretarul Comisiei de Box a Statului New-York este citat în cotidianul californian: “Bineînţeles că meciul a trebuit să aibă o decizie. Conform regulamentelor noastre, el a fost unul oficial!”.

În finalul “cercetării” sale, Mike Dunn ajunge la concluzia că Darcy s-a bătut pentru titlul mondial al greilor(!) şi că “numele său trebuie inclus printre celelalte care au atentat la coroana lui Dempsey, cum ar fi Bill Miske, Brennan Bill, Georges Carpentier!!!”. Dacă Darcy ar fi fost un boxer oarecare, nu s-ar fi obosit  nimeni să lămurească “enigmele” carierei sale…

Ştiu că am folosit multe semne de exclamare până acum, dar eroul nostru le merită cu prisosinţă! Dacă vă mai spun că a boxat de şapte ori în”Madison Square Garden” sper că-mi veţi da dreptate…A câştigat trei întâlniri şi le-a pierdut pe celelalte patru,totalizând 52 de reprize disputate în cea mai celebră citadelă a boxului profesionist în care nu oricine ajunge să evolueze. Darcy a fost un “gladiator” admirat de toţi americanii iubitori de box din epoca interbelică, unele din meciurile sale depăşind orice imaginaţie în materie de dramatism. De pildă, pe 6 octombrie 1922 românul s-a bătut 12 reprize cu Young Fisher, un alt mijlociu de clasă al epocii. Valeri a terminat meciul cu o taietură lungă şi adâncă deasupra ochiului drept. La exact o săptămână (!) Darcy a urcat în ringul instalat în” Madison” în compania lui Tommy Robson, şi el un nume cu rezonanţă în lumea profesionismului. Jimmy purta un plasture uriaş pentru a masca rana nevindecată încă. Informat de starea adversarului său,încă din debutul meciului, Robson i-a deschis tăietura şi sângele a ţâşnit ca la cişmea. Deşi nu vedea mai nimic din cauza “ perdelei roşii” de pe ochi, Darcy s-a bătut ca un leu timp de 12 reprize stârnind entuziasmul miilor de spectatori!

Toate eforturile sale făcute pentru a-şi întreţine într-un mod civilizat familia nu au rămas nerăsplătite. Se vorbea, la un moment dat, de 100.000 de dolari strânşi din box. E vorba de o sumă considerabilă pentru acea vreme. S-a retras din ring în 1932 cu un palmares de 171 (!!!) de întâlniri disputate, dintre care 52 de victorii, 74 de înfrângeri dintre care doar de opt  înainte de limită (!) şi 42 de meciuri încheiate la egalitate. Oricât aş fi de subiectiv, trebuie să subliniez că nu prea am încredere în statisticile precare ale acelor vremuri, dovadă numărul enorm de întâlniri considerate că s-au terminat la egalitate. Cum nu am încredere în multe decizii, şi ele subiective, date de ziarişti locali, Darcy mergând de multe ori în oraşele de baştină ale adversarilor. Oricum, repet, dacă ar fi fost un boxer “de duzină”, Jimmy Darcy nu ar fi apărut în atâtea pagini ale istoriei boxului american, care mi-au servit la documentarea pentru această poveste fascinantă. De acum înainte, sper, Valeri Trâmbiţaş va figura ca una dintre cele mai importante figuri şi în boxul românesc. El rămâne până acum românul cu cele mai multe meciuri disputate la profesionism, românul cu cele mai multe întâlniri în “Madison Square Garden” (Toma Aurel a disputat doar unul în celebra sală), românul care a disputat un meci de box cu cei mai mulţi spectatori plătitori (e vorba de 20.000 de oameni conform unui afiş foarte greu de găsit şi pe care vi-l prezentăm în premieră pentru ţara noastră) şi singurul român care s-a bătut vreodată pentru titlul mondial la categoria grea (trebuie subliniat, încă o dată, numele adversarului, legendarul Jack Dempsey).

După ce a pus mănuşile în cui, Valeri s-a mutat în Roseburg, Oregon, unde şi-a deschis o sală de gimnastică şi unde s-a recăsătorit cu Catherine. Baieţii săi s-au stabilit în regiunea Juneau din Alaska. În 1946, când devenise deja bunic, a publicat autobiografia “Sănătate şi fericire, acum şi pentru totdeauna”. Fratele său Alex Trâmbiţaş a început boxul la vârsta de 13 ani şi l-a terminat în 1926 la categoria mijlocie cu un palmares de 35 de victorii, 33 de înfrângeri, doar patru înainte de limită, şi 28 de meciuri încheiate la egalitate. Cele mai bune rezultate le-a avut la categoria semimijlocie, dar niciunul dintre acestea nu a avut o mare rezonanţă. A fost cunoscut ca un boxer inteligent, rapid, dar nu foarte puternic. Între 1915 şi 1920 l-a avut ca manager în California pe Jack Falue. Un episod interesant s-a petrecut pe 28 mai 1918, în timpul meciului în care fratele său s-a luptat pentru titlul “Pacific Coast” la categoria grea (!) cu Frank Farmer. Deşi era, practic, doar un copil, Alex s-a luat la harţă cu arbitrul Art Schock pe care l-a acuzat că-l dezavantajeaza pe Valeri, după care a intrat în conflict şi cu câţiva suporteri pătimaşi ai lui Farmer, care-i ţineau partea arbitrului. Când a ajuns pe coasta de est şi-a luat numele de Jimmy Hussey. A fost sparring-partener pentru Joe Benjamin, un cunoscut boxer din Portland. A fost şi sparring-partener pentru Dempsey înainte de meciul cu Carpentier pentru că avea viteza foarte bună. După “pensionarea” din box, Alex a devenit depanator-radio la Los Angeles. De asemenea, a comentat la radio meciurile de box disputate în anii `30 pe arena “Hollywood Stadium”. Ca să vedeţi  ce “strămoş” am în ale meseriei… A murit în 1973. Ceilalţi fraţi au decedat în 1969, Traian, la Seatle, şi 1980, George, la Riversade, California.

Valeri a părăsit această lume în data de 13 mai 1972 şi este înmormântat alături de mama sa, Katherine, care a decedat în 1955, în Cimitirul Catolic “Sf. Ioan” din Oregon City.

PS: Aş vrea să subliniez că, în lunga perioadă în care am pus cap la cap detaliile unei vieţi fabuloase, am avut nenumărate clipe când, parcă, am trăit alături de EROUL ei, cu o intensitate greu de exprimat în cuvinte, multe din întâmplările evocate. De aceea, după ce bunul meu prieten de peste ocean, promotorul Cristi Gănescu, a cumpărat drepturile de ecranizare ale autobiografiei lui Valeri Trâmbiţaş, m-am apucat să scriu un scenariu de film împreună cu alţi doi prieteni, Danuţ Ungureanu si Gabriel Andronache, scriitori profesionişti. Nu m-am gândit în primul rând că, în general, peliculele despre boxeri au avut un mare succes la public, ci la faptul că viaţa lui Jimmy Darcy bate filmul, iar meciurile sale, dacă vor fi bine reflectate, îi vor face pe spectatori părtaşi la clipe de un rar dramatism, oferite de un adevarat erou al unor vremuri demult apuse, dar atât de frumoase. Cred că un film despre un român care a uimit America, boxând cu o ardoare incredibilă contra multor eroi locali, poate fi un mod de promovare a ţării noastre pe toate meridianele mult mai eficient decât multe dintre cele vehiculate în această perioadă. Să sperăm că vom găsi susţinerea financiară pentru realizarea acestui film care are, deja, şi un nume. Cred că l-aţi ghicit… Este, bineînţeles, “FIGHTING JIMMY”!