Natura umană, dezvelită în Colosseum-ul de la New York

Finala masculină de tenis de la US Open dintre Nadal şi Djokovic nu a fost doar o luptă pe viaţă şi pe moarte, ci mai mult decât atât. Totul a început cu declaraţiile celor doi protagonişti dinaintea meciului, de la vestiar. Eleganţa şi diplomaţia cu care se apreciau unul pe celălalt nu anticipa îndârjirea care i-a cuprins în timpul jocului şi care i-a metamorfozat în adevăraţi gladiatori contemporani. Arena era pregătită, publicul, determinat de capitalism să-şi procure singur pâinea, aştepta, cu o foame imposibil de stăpânit, „circul”. Pe tot parcursul confruntării, esenţa speciei umane se afla în stare pură pe cimentul de pe arena Arthur Ashe. Spectatorii gustau din plin pofta de victorie a celor doi adversari şi luau parte la măcelul sportiv ce se petrecea sub ochii lor.

Tot barbarismul specific fiinţei umane ce se ascunde în spatele unei astfel de confruntări a fost ambalat perfect în forehand-urile şi backhand-urile pe linie, lovite fără milă, iar serviciul as a reprezentat echivalentul plesnirii tâmplei adversarului cu mânerul sabiei. Rănile cauzate sunt aceleaşi, doar nivelul la care sunt recepţionate diferă. Pe parcursul unui astfel de meci, combatanţii sunt programaţi genetic să-şi subjuge adversarul până când acesta capitulează, ca apoi să fie cuprinşi de o corectitudine politică ce îi îmblânzeşte instantaneu. Finala dintre Novak şi Rafa a fost exemplul perfect de vânare reciprocă. În primul set, spaniolul a adulmecat slăbiciunile sârbului şi a reuşit să îşi confere un avantaj consistent. Novak a simţit gustul sângelui lui Nadal abia după ce a câştigat setul doi, iar pofta de victorie începea să-l domine. Liderul mondial, fiind motivat de oportunitatea de a fi al şaptelea jucător din istorie care câştigă toate turneele de mare şlem, a dovedit calităţi de prădător care ar face geloasă şi o hienă. După 4 seturi a reuşit să-l pună la pământ pe dârzul Novak şi şi-a împlinit visul.

Singura certitudine pe care o conştientizează sau nu aceşti profesionişti ai succesului în sport este că nu pot împiedica „căderea” inerentă care apare după o perioadă în care nivelul atins de ei a fost aproape de perfecţiune. Asta traversează acum Federer. El se află în perioada în care o autoritate obiectivă şi imparţială a sportului a decis că e momentul să refacă paşii necesari unei noi etape de progres. Trebuie să-şi găsească o motivaţie arzătoare, la fel cum avea în urmă cu câţiva ani. Altfel spus, reţeta care i-a împlinit atâtea vise de-a lungul carierei trebuie refolosită. Acest fenomen se întâmplă şi în fotbal şi unii îl numesc „ciclul de 3 ani al unei echipe” în care aceasta poate câştiga tot, iar pe urmă nu poate opri inevitabilul regres.

Scenariul  de faţă   este asemănător cu rotaţia Pământului în jurul axei proprii şi în jurul Soarelui. El, scenariul, se petrece atât pe parcursul unei cariere de sportiv cât şi pe parcursul unui meci. Finala de azi-noapte a demonstrat încă o dată acest fapt. Ambii jucători au fost obligaţi să revină în joc de nenumărate ori, game după game, set după set.

Există totuşi ceva care nu se va schimba şi nu va suferi fluctuaţii. Sportul, în forma lui competitivă, dură, ascuţită va fi întotdeauna întruchiparea elementelor-cheie ale naturii umane, fie că aceasta se va înveli noaptea cu plapumă de mătase sau nu.

sursa poze: google.com, usopen.org