Turneul Campionilor ATP de la Londra a început exact aşa cum trebuia

Să fim serioşi. Nimeni nu a vrut, pe bune, ca Federer, Nadal sau Djokovic să nu transpire serios în primele lor meciuri, disputate în Arena O2 din Londra.

Iar această dorinţă ascunsă, dar puternică, atât a spectatorilor, cât şi a telespectatorilor, este pusă în scenă telepatic de către nefavoriţii teoretici: Mardy Fish, Thomas Berdych sau Tsonga.

Aşadar, contextul primei zile de meciuri din Turneul Campionilor este compus dintr-un Nadal stors de puteri, norocos în meciul cu lăudabilul american Mardy Fish, un Djokovici parcă trezit din somn şi înghiontat să joace împotriva unui ceh, Berdych, care, energizat de intenţia de a-l învinge pe liderul mondial, s-a speriat de posibilul success şi i-a permis deprinderii de campion a sârbului să se manifeste suficient pentru a anula o a doua surpriză de la Londra.

Roger Federer este acelaşi pe care îl ştim de cel puţin un an de zile. Îşi contrazice constant momentele geniale de tenis cu alunecări ale concentrării. Toate în acelaşi meci şi la distanţe mici unele faţă de celelalte. Cu toate acestea, a reuşit să-l învingă pe Tsonga, dar presimt că francezul se va califica în semifinale.

Lui Nadal nu prea i se întâmplă să joace prost. Asta, în principal datorită stilului de joc pe care îl pune în practică. El nu are în dotare arme ca varietatea de lovituri sau surprinderea adversarului, principii de joc ce cauzează, de multe ori, greşeala celui care le utilizează. Iar atunci când Nadal se chinuie să câştige un meci, acest fapt i se datorează adversarului. De asta trebuie lăudat Mardy Fish, chiar dacă a pierdut primul meci, împotriva spaniolului.

Ştiu că ascensiunea lui Fish în ierarhia tenisului mondial nu este ceva ce s-a petrecut peste noapte, dar eu încă mai am în minte imaginea lui de acum câţiva ani buni, când prietenul lui din copilărie, Andy Roddick, juca în finale de Grand Slam, iar Fish era cunoscut doar ca fiind “prietenul foarte bun al lui Roddick”. Jocul lui de tenis argumenta o naivitate şi o inconstanţă aproape fascinante. Atunci, Fish avea multe kilograme în plus şi, probabil, i se părea imposibil să se claseze vreodată în primii 8 jucători ai lumii. Acum, Roddick este din ce în ce mai irascibil în timpul meciurilor, nu mai este nici măcar în primii 10, iar Fish poate pleda cu success pentru disputarea finale de duminică.

Dar jucătorul care m-a impresionat cel mai mult în aceste prime meciuri este David Ferrer. L-a învins pe Murray, care a jucat mai mult accidentat, dar asta nu prăfuieşte deloc performanţa spaniolului în vârstă de 29 de ani. La înălţimea lui de doar 1,75, Ferrer porneşte cu un dezavantaj clar în orice meci contra celorlalţi 7 jucători prezenţi la Londra. Toţi au peste 1,85 m, iar un astfel de detaliu, la un asemenea nivel, nu trebuie scos din ecuaţie.

Aici, însă, intervine calitatea principală a lui Ferrer. El a muncit enorm pentru a ajunge numărul 5 mondial şi o face în continuare. Ca joc, şi-a păstrat stilul combativ, defensiv, energic, care îi exasperează pe adversari, dar şi-a îmbunătăţit serviciul. Se spunea că Ferrer are nevoie de o armă specifică pentru a câştiga un turneu de Grand Slam, dar, în opinia mea, serviciul pe care l-a prezentat în meciul cu Murray poate constitui acea armă specifică. Deşi nu e printre preferaţii meci, Ferrer mi se pare, în acest moment, cel mai bine echipat pentru a câştiga turneul.

Aşadar, avem două tabere. Djokovici, Nadal şi Murray, favoriţii principali, fac parte din categoria nepregătiţi fizic/accidentaţi, iar Federer, Ferrer, Tsonga, Berdych şi Fish sunt toţi dornici să muşte cu poftă din desertul pe care îl reprezintă Turneul Campionilor. Aproape pentru fiecare dintre ei, aceasta este printre ultimele şanse de a mai fi în centrul petrecerii ce se numeşte tenisul mondial.